Prejudecăți

Un prieten mi-a trimis acum de curând cartea lui Boris Bajanow, Avec Staline dans le Kremlin (Paris. Les éditions de France) cu indicația că nu ar fi o carte obicinuită. Am cetit-o. În adevăr, obicinuită nu e. Bajanow a fost vreme de câțiva ani unul din cei mai intimi colaboratori ai lui Stalin, și a luat parte, în calitate de secretar, la ședințele faimosului Politbureau unde se țes — sau se coc! — destinele Rusiei de astăzi. Destăinuirile lui pot avea deci ceva în adevăr senzațional; ca ale unuia care a văzut lucrurile din lăuntru în afară.

Și au chiar. Bajanow a apropiat pe toți puternicii republicei sovietelor; i-a văzut în intimitate și la lucru. Însemnările lui, de o precisie care nu lasă nimic de dorit, sunt noui ca fapte, și proaspete ca impresie. Aflăm din ele o mulțime de lucruri noui, și mai ales înțelegem altele mai vechi.

Din nefericire însă, pentru carte, Bajanow știe numai să vadă; dar nu să și înțeleagă. Tuturor marilor întâmplări istorice din marea republică vecină, autorul acesta le iese în întâmpinare cu o înțelegere în cel mai rău înțeles al cuvântului burgheză; o judecată concretă și supărător personală; fără suflu și fără orizont revoluționar. În așa măsură, încât pentru răsturnătoarele evenimente de peste Nistru, el nu are altă unitate și alt criteriu de apreciere decât jurisdicțiunea și morala noastră cotidiană, tăiate ambele pe scurgerea normală a întâmplărilor. Așa fiind comentariile și explicațiile lui cad întotdeauna alături de realități; și nu isbutesc de fapt să lămurească nimic din forțele cari sunt la lucru în marea întoarcere rusească.

Ce credeți dvs. oare că e Stalin, stăpân și dictator peste destinele a 150 milioane de suflete? Ne-o spune Bajanow și ne-o dovedește: un om incult și mărginit, respingător și lipsit de orice talent, neînțelegând absolut nimic, ambițios și crud, un spânzurat fără nici un Dumnezeu, stăpânit de o devorantă patimă a puterii. Și ca Stalin, într-un fel sau altul, — și ceilalți.

Eu presupun că Bajanow are dreptate. Mai mult: sunt sigur că Bajanow are dreptate. Mă întreb însă în ce scop ni se spun toate aceste lucruri? Ca să fim desgustați de revoluția rusească? Ori, poate, ca să ne convingem de neseriozitatea sau fragilitatea ei? Că revoluția rusească nu va isbuti, sau mai exact că nu va isbuti în intențille ei comuniste, asta o știm. Asta o știam înainte de începutul ei chiar. Și o știa orice om care nu e prostit de gândirea pozitivist „științifică” și care nu poate crede în comunism pentru că crede în realitățiie vii și viabile.

Dar asta nu are nimic de aface cu inteligența lui Stalin. În privința aceasta, Bajanow, ca orice om vechiu, înoată în prejudecăți. Căci dacă stăm să judecăm lucrurile, așa cum sunt ele, și nu așa cum ne-am obicinuit noi să le vrem, în materie de politică inteligența conducătorilor e o prejudecată; și încă una gravă de tot. Noi, în țara românească putem să o spunem; pentru că am experimentat-o, și am plătit-o scump de tot. Eu nu zic că Stalin nu o fi prost. Spun însă că asta nu interesează. De aproape opt ani, omul acest dispune de destinele Rusiei. Notați: de opt ani, într-o vreme de răsturnări și prefaceri continui. În acești opt ani, lucrurile au început în Rusia să capete o consistență. Se poate ca această consistență să nu ducă înspre comunism, ci în altă parte. Dar ce e important pentru Ruși oare? Să realizeze comunismul?, — sau să găsească o formulă politic-economică de echilibru (ori care ar fi ea) în locul celei a țarismului, care categoric, nu mai mergea?

Nu mă îndoiesc, Trotzki e mai inteligent; e inteligent și talentat! Era însă de preferat ca republica rusească să fie astăzi stăpânită de Trotzki? Nu cred. Pentru că Trotzki fiind un om inteligent și cu idei, și aplicând întâmplărilor vechea concepție eroică a istoriei — după care un om cu voință poate face orice — ar fi violentat realitățile, încercând să le păstreze în cadrul strict (teoretic!) al comunismului. Ar fi fost bine? Hotărât, nu!

Așa, Stalin fiind, cum zice Bajanov, prost, și neștiind ce e comunismul, s-a lăsat purtat de împrejurări și a reacționat dela caz la caz, după indicațiile imediate ale realităților. Sau poate că nici nu a reacționat de loc. Ceea ce, probabil, a fost încă mai bine. Lăsând lucrurile să se așeze singure; el mărginindu-se a le înregistra numai.

Să lăsăm deci toate aceste prejudecăți la o parte: Istoria nu au făcut-o oamenii inteligenți. Inteligenții și voluntarii cel mult dacă au falșificat-o și au întors-o din drum. Nu vom exagera spunând că deșteptăciunea ar fi un impediment; nu. E cert însă, că ea singură nu crează un drept la guvernare.

Vreți dovezi? Toată istoria politică e plină. Nu a fost oare Carp mai deștept de cât Ion Brătianu? Și se poate continua.

28 Ianuarie 1931