La închiderea unei discuții

— Între catolicism și ortodoxie —

Am pus coloanele acestui ziar la dispoziția catolicilor din România, pentru lămurirea punctului lor de vedere. La trei sau patru articole ale mele, colegul profesor I. Frollo a răspuns cu opt. Îmi va fi îngăduit să încheiu deci această discuție.

Am crezut că ea va fi mai strânsă și mai sistematică. Eu am făcut afirmații precise; și scurte. Nădăjduiam să mi se răspundă la fel. D. Frollo a crezut însă necesar nu atât o precizare de poziții; pe cât mai ales o dovadă a falsității punctului meu de vedere. Trudă zadarnică. Pentru că ortodoxie și catolicism sunt stări naturale; într-o discuție noi ne putem deci cel mult învinge unul pe altul. Dar convinge, nu. Așa fiind, eu voiu încerca să desprind din toată această discuție punctul litigios, ireductibil. Ca să priceapă lumea de ce nu ne putem înțelege. Și să constate de partea cui e.

Trec peste primele patru articole ale d-lui Frollo, cari nu sunt revelante pentru teza pusă în dezbatere, cari se sprijină toate pe o confuzie între definiția națiunii și realitatea ei; de unde și cea de a doua confuzie între diferențele specifice ALE UNUI CONCEPT și elementele constitutive (esențiale) ALE UNEI REALITĂȚI ISTORICE. Eu știu că de sute de ani catolicii sunt logicieni. Dar mai știu că îndeletnicirea lor îndelungată cu logica a degenerat uneori în logomahie; și că „întrebuințarea” sofismei sau a paralogismului tot în logică se studiază. Și pe urmă, în logică sunt și eu în meseria mea. Socotesc deci că e zadarnic să mai discuți, atunci când, tu spunând că ortodoxia e element constitutiv a ceea ce se numește „rumânie”, ți se răspunde că nu e adevărat, pentru că ortodoxia e element constitutiv și al „bulgăriei”, „rusiei” sau „sârbiei”! Se poate o mai categorică confuzie între nota specifică, după care se diferențiază o noțiune într-un „gen”, și elementele constitutive ale unei realități? Eu spun: pentru ca un animal să fie cal, el trebue ca, între altele, el să aibă NEAPĂRAT și patru picioare. D-l Frollo îmi răspunde: nu e adevărat… pentru că și cânele tot patru picioare are!

Să trecem deci la discuția cea serioasă. Ea începe abia acolo, unde, d-l Frollo, recunoscând că apartenența la o națiune nu poate fi un act de voință, declară — împotriva punctului meu de vedere — că apartenența la o confesiune este totuș un act de voință. Așa pusă chestiunea, ea se reduce la afirmația că viața națională a unui individ este un fapt natural, câtă vreme viața religioasă, nu. În potriva acestei teme eu m-am înscris însă din capul locului în fals; și nu pot fi decât surprins că perspicacitatea logică a preopinentului meu a avut nevoie de a pipăi terenul timp de patru articole, pentru a descoperi punctul nevralgic. Să ne delimităm deci pozițiile față de acest punct litigios.

D-l Frollo zice — și cu el toți catolicii — că învățătura lui Christos e una; și că, prin urmare, adevărul învățăturii lui e universal. Din această afirmație, care este netăgăduit valabilă, preopinenții noștri deduc însă că acest adevăr unul trebue să fie văzut de toți la fel. Trebue? Se poate. Și nici măcar nu zic că nu e posibil. Cine știe ce va mai hotărî Dumnezeu cu noi până la sfârșitul „veacului”! Eu constat însă, că asta nu s-a întâmplat încă. Și că adevărul învățăturii lui Christos unul e pentru ortodocși, altul pentru catolici și, în sfârșit, altul pentru protestanți. Și ceeace e mai ciudat încă, fie care din noi din aceste categorii, suntem încredințați că adevărul nostru este cel valabil; că adevărul nostru e absolut. Din FAPTUL acesta, pe care nu-l poate contesta nimeni, eu deduc că chiar dacă învățătura lui Christos e una în ea însăș,trăirea ei, și înțelegerea ei, diferă în timp și spațiu. Cu alte cuvinte: viața religioasă a unui ins, participarea lui la Învățătură, este condiționată istoricește. De unde eu conchid cu necesitate că apartenența la o credință este un fenomen natural. Dumnezeu mi-a vorbit, — de sigur. Dar eu nu Îl pot înțelege decât cu facultățile mele de OM, istoricește condiționat. Pot eu deci învăța pe dinafară catehismul bisericii romane, și pot declara cât voiu voi că sunt catolic; asta nu are însă nici o valoare, atâta vreme cât eu nu voiu fi trăit în condițiunile istorice în cari s-a desfășurat catolicismul, și nu voiu fi eu însu-mi produsul acelor condițiuni.

Cum adică? Până la 1518 germanii AU FOST efectiv catolici, și de la acea dată AU DEVENIT efectiv protestanți? Până la 1699 o parte din românii ardeleni au fost efectiv ortodocși și dela acea dată au devenit efectiv catolici? E o glumă! Mai drept e să spunem, cred eu, că germanii nu au fost niciodată efectiv catolici — ci întotdeauna protestanți —, și că românii nu au devenit niciodată catolici — ci au rămas mereu ortodocși —; chiar dacă unii și alții ar crede-o și declara-o altfel.

Asta însemnează că formele de viață spirituală nu se transmit și nu se impun; ci ele se nasc pur și simplu. „Transmiterile” sunt întotdeauna o impunere de forme arbitrare sub cari mocnește realitatea (cazul protestantismului). Forme arbitrare, pe cari de cele mai multe ori nu le înțelegem și deci nici nu le asimilăm. Dovada? D. Frollo însuș. Care nu știe — și, întru atâta cât e catolic, nici nu poate ști — ce e un sobor. D-sa spune, de pildă, că Academia e un sobor. Întocmai ca tot apusul catolic — și protestant, e drept — care și-a imaginat întotdeauna un conciliu ca un… parlament eclesiastic. De ce? Pentru că în apus nu a fost nici odată înțeleasă convenabil — și, deci nici trăită — realitatea, vie în tot orientul greco-arab, cuprinsă în vocabula pneuma. Numai un exemplu!

Vedeți dar, toate îndemânările logice sunt de prisos. Întrebările cari circumscriu litigiul sunt precise: este viața religioasă a oamenilor un fenomen natural sau nu? Formele de viață spirituală se nasc sau se transmit? Dacă nu, atunci avem noi dreptate; și îi rugăm să ne lase în pace în ortodoxia noastră — atâta câtă este —, după cum îi lăsăm noi în pace în catolicismul lor — chiar acolo unde nu e.

17 Noiembrie 1930