Iuliu Maniu — om politic Epilog

Noi și Ardelenii

Nefasta acțiune de dezagregare exercitată de d. Maniu asupra vieții noastre publice, în scopul de a-și asigura o stăpânire personală cât mai largă și mai nediscutată, poate fi urmărită și studiată pe un caz tipic: felul în care șeful partidului național-țărănesc a organizat legăturile dintre noi și ardeleni. Cazul merită și altfel a fi cercetat mai de aproape, el referindu-se la una din problemele esențiale ale noului stat românesc.

Între noi și ardeleni sunt, de sigur, simțitoare deosebiri structurale. Nu din punctul de vedere al valorii noastre respective. Căci sunt unele așezări mai bune la ei, după cum sunt altele mai bune la noi. Dar am trăit istoricește — și într-un fel și spiritualicește — sub latitudini deosebite, și bucuriile sau vicisitudinile noastre au fost, respectiv, altele.

Dar deosebirile acestea dintre ei și noi nu sunt atât de categorice, și mai ales nu sunt atât de esențiale, încât iubirea să nu poată arunca peste ele punți de legătură. Și iarăș nu se poate spune că aceste legături nu au fost dorite și de o parte și de alta a munților. A fost însă întotdeauna cineva care s-a pus deacurmezișul acestor dorințe și a sabotat ori ce încercare de apropiere.

Voiu înfățișa aci experiența mea personală; alții o vor face, dacă o vor crede de cuviință și de nevoie, pentru ei. Contactul meu cu conducătorii vieții publice ardelene, m-a dus încă dela începutul acestor relațiuni la convingerea că o înfrățire a vechilor generații nu este cu putință; îi cunoșteam și pe ai lor — și pe ai noștri; și îmi dădeam seama că oamenii nu mai au destulă elasticitate spirituală și sufletească, pentru a se putea adapta nouilor împrejurări. Nu mi-a fost greu să constat însă că deoparte și de alta se ridicau două generații nouă, pline de hotărîre, de spiritualitate și de avânt între cari o înțelegere și o legătură erau nu numai cu putință, dar chiar cald dorite. Aci se putea lucra deci.

Prilejul s-a și ivit curând de tot. Pe un caz special, e adevărat, dar s-a ivit. Urmând îndemnuri spontane — și neconcertate, dacă-mi aduc bine aminte — tineretul național-țărănist de o parte, „chemăriștii” de alta, m-au solicitat să-i ajut într-o operă de organizare a nouei generații. Preocupările mele lăuntrice cari, o mărturisesc, primează, sunt de altă natură decât politica. Am stat deci, în fața acestei propuneri, mult la gânduri; cu dorința intimă de a mă ține departe de asemenea întreprinderi. Chemarea însă s-a repetat; și încă, cu atâta sinceritate și deschidere de suflet, încât am crezut că nu mai pot refuza.

Am fost, deci, să văd pe „mai marii” lor. Era o acțiune nouă, și nu aș fi vrut să fiu acuzat că… corup tineretul, ducându-l sub alte steaguri decât cele național-țărăniste.

Am văzut întâiu pe d. Mihalache. Mi-a strâns mâna.

Am văzut apoi pe d. Vaida. Două ceasuri și jumătate de vorbă; în care timp, printre tot felul de povești dela Curtea din Viena, am fost supus unui interogator în regulă. Pasă-mi-te eu mă purtam cu gânduri ascunse; și d. Vaida, musai, trebuia să le afle! A sfârșit zicând: da; și… trimițându-mă la d. Maniu.

Care m-a primit surâzător și dulce și… m-a trimis la d. Vaida.

Am înțeles. Și n-am mai insistat.

Curând după aceea s-a ridicat însă în Ardeal puternica mișcare a voinicilor. Am spus-o atunci și o repet acuma: este cel mai semnificativ și mai însemnat fenomen politic dela răsboiu încoace. Mișcarea trebuia însă definită, precizată, organizată; — spre maximum de efect. Am hotărît deci să fac o serie de conferinte în țară și în special în Ardeal, pentru lămurirea faptului. Și am anunțat-o. Ideea a fost bine primită. Probabil însă că „prea bine”. Căci d. Vaida a început iarăș să-mi spună cum era la curtea din Viena, — și iarăș m-a trimis la d. Maniu.

La care, evident, nu m-am mai dus.

Știu însă, că, după asta, unii chemăriști cari activau printre voinici au fost chemați la București; ca să li se pună brutal alternativa: cu noi, sau cu… Nae Ionescu. Ridicul, nu?

Ridicul și nu prea. D. Maniu știa, în definitiv, că personal eu nu hrănesc nici un fel de ambiție politică; era sigur că în viața mea nu voiu fi nici deputat, nici ministru, nici — doamne ferește? — șef de partid. Deci nu de… concurența mea politică avea a se teme d. Maniu.

Era însă ceva: faptul că eu eram unul dintre cei câțiva tineri „regățeni” cari cred în necesitatea și au luptat pentru unificarea spirituală și politică a țării. Iar prin aceasta eu amenințam interesele d-lui Maniu și ale generației sale. Căci Ardealul este o unitate închisă, a cărui reprezentanță e constituită în monopol și dată în exploatare d-lui Maniu și a lor săi. Orice spărtură în zidurile acestei cetăți, orice poartă deschisă înspre zările românismului integral, este un act de dușmănie personală în potriva d-lui Maniu. Înțelegere directă dela om la om, dela suflet la suflet, dela generație la generație? Nu se poate! Totul prin d. Maniu; care lasă să treacă doar atât cât crede și vrea el, — adică atât cât nu amenință câtuș de cât calitatea d-sale de singur reprezentant autorizat, rege neîncoronat al Ardealului.

Nu cunosc o generație cu un mai sigur instinct politic și cu o mai impresionantă putere de acțiune, decât tânăra generație ardeleană. Nu o spun acum pentru prima oară. Dar în acelaș timp nu cunosc o generație mai comprimată politicește de înaintașii ei, ca aceasta. De ce? D. Maniu trebue să-și asigure stăpânirea necondiționată, — și orice personalitate care se ridică, poate amenința solidaritatea de sclavie politică pe care o exploatează d. Maniu. Să se ridice; dar trecând prin ciurul „șefului” și purtând fierul stăpâniei lui!

Dar toate astea — pentru ce? Este d. Maniu purtătorul unui nou ethos? Reprezintă d-sa posibilitățile de înoire a vieții publice și a spiritualității românești? Aduce o competență deosebită în rezolvarea problemelor de Stat? Simte în el însuș o chemare messianică?

Nu. Regimul d-sale și generația d-sale ardeleană s-au dovedit cel puțin tot așa de venali, prevaricatori, incapabili, gata la orice tranzacție, lipsiți de avânt, de spirit de jertfă, de inteligență, de talent și de spiritualitate, ca și regățenii noștri cari au deținut până acum marile situații politice. Atunci?

E clar: d. Maniu sabotează orice încercare de unificare politică și sufleteaseă între noi și ardeleni, pentru că numai dușmănia între noi și ei — pe care în Ardeal d-sa o întreține savant — îi poate asigura situația (și beneficiile) de singur reprezentant autorizat al Ardealului.

Aci ca și în altă parte, pasul hotărîtor nu se poate face decât trecând peste cariera politică a d-lui Maniu.

24 Iulie 1930