Iuliu Maniu — om politicÎntre dictatură și sugrumarea vieții

…Prin urmare: Dacă încercăm a surprinde ceeace e caracteristic și esențial erorilor comise de d. Maniu în cele trei mari probleme politice cari i s-au pus în calitatea lui de om de guvernământ, ajungem la rezultatul, în adevăr straniu, că toate au ceva comun: tendința de a dezagrega instituțiile vieții politice ca atare, și de a neutraliza forțele de control.

Așa fiind însă, e greu să mai considerăm aceste erori ca provenind dintr-o incapacitate dela caz la caz a d-lui Maniu de a reacționa just la problematica realităților; că trebue să căutăm originea acestor erori ceva mai adânc. Cu alte cuvinte: nu avem de aface cu erori întâmplătoare, pricinuite de o întâmplătoare intuiție imperfectă datelor realității; ci — mai grav — cu o tendință structurală, organică, a șefului național-țărănist de a alege dintre toate soluțiile posibile ale unei probleme pe cea care, paralizând totul împrejur, creează d-lui Maniu personal — e adevărat, momentan numai — o situație privilegiată.

Este evident — și asupra acestui punct nici nu ar putea fi discuție, dacă am avea voie să recurgem la fapte din „istoria secretă” a ultimilor doi ani — d. Maniu a mers în chip constant în spre dictatura personală. Ambiția aceasta poate fi, mai la urma urmelor, îngăduită — principial — ori cui. Condiționat însă.

Un dictator reprezintă întotdeauna un exces de viață și o putință de a gospodări energiile naționale într-un ritm care depășește canoanele ordinei stabilite. Regimul constituțional nu e croit, de altfel, decât pe un minimum de realizări, pe care încearcă să-l și asigure efectiv. El este, ca atare, valabil numai în vremuri normale, stăpânit de energii mediocre. Și încetează de a mai fi operant în perioadele de sub-normal ale puterilor creatoare. Ca ori ce lege impusă din afară, constituția nu este și ea decât o formulă medie. Asta explică totul.

Dar dacă pactul fundamental nu este un absolut, ci numai un fel de schelet extern croit pe măsura normalului și mediocrului, atunci de la sine înțeles că marile personalități au dreptul la pretenția de a sparge formele prea strâmte ale constituției; pentru a ridica digurile cari zăgăzuiesc și comprimă puterile creatoare, și pentru a lăsa drum liber acestor puteri.

De unde rezultă cu necesitate: că dictatura nu e o formă de administrare a forțelor națiunii, care să trebuiască a fi principial combătută; dar că această dictatură nu-și poate avea justificarea decât într-o mare putere creatoare.

Și acum: d. Maniu dictator?

Nu.

D. Maniu nu poate crea. Pentru că, înainte de orice, creația este viață; iar printr-un blestem congenital care apasă, înghețat, asupra întregii lui acțiuni, d. Maniu este o unealtă a morții.

Contrafăcut și artificializat, începând prin a omorî în el însuș ultima sămânță de viață, șeful partidului național-țărănesc tinde în orice împrejurare în chip constant, printr-o aplecare firească, în spre soluția care asigură un maximum de descompunere.

Exemple? Dovezi? Pe lângă cele trei probleme politice fundamentale pe cari le-am analizat mai de aproape, toate gesturile d-lui Maniu se încadrează în această formulă: felul în care și-a constituit cabinetul; simpatia d-sale pentru elemente ca D. R. Ioanițescu, Madgearu, Știrbey, fiecare reprezentând — din puncte de vedere deosebite — un maximum de descompunere; antipatia d-sale pentru elemente ca Grigore Iunian; felul în care a „rezolvat” chestiunea calendarului; intrigile pe cari în chip voit le-a întreținut în partid și în guvern; sinistrele și — în acelaș timp — ridiculele remanieri ale cabinetului; hibrida lege administrativă, monument de incoherență și de perfidie; atitudinea d-sale în chestiunea Vaida și Mihai Popovici; felul în care — personal, de o impecabilă corectitudine — a știut să acopere operațiuni nedelicate petrecute sub regimul d-sale și a îngăduit amestecul surprinzător al unor oameni cari îi stăteau aproape în chestiuni cu cari nu aveau nici o legătură; soluția la care s-a oprit în cazul Stere… Și peste toate aceste și atâtea alte gesturi, persoana d-lui Maniu însăși: o ocnă de ambiții neputincioase, o pungă care distilează venin, amorțind, paralizând, desagregând totul în juru-i — singura formă sub care poate stăpâni.

Aci stă de altfel nodul tragic al acestei stranii și, câtă va vreme, enigmatice figuri a vieții noastre publice: conștient de neputința sa creatoare, d. Maniu este biciuit totuși de o ambiție bolnăvicioasă; care îi depășește cu mult posibilitățile și care îl obligă să recurgă la orice — fie chiar și la sugrumarea vieții — numai ca să-și ostoiască setea de stăpânire personală.

Este, în adevăr, o tragedie.

Dacă ea ar privi numai pe un om, pe d. Maniu, poate că o îndatorire creștinească ne-ar îndemna să-i stăm alături; în acelaș fel în care, tu om sănătos, strecori, cu o strângere de inimă, cocainomanului torturat de lipsă, praful alb.

Dar nu e cazul. Vițiul cocainomanului se hrănește doar din trupul acestuia. Ambiția d-lui Maniu se desalterează însă din viața noastră. Ea suge vlaga unei nații întregi, și nu lasă în urmă decât ochi împăienjeniți, creiere cu mușiță, brațe vlăguite și căzute. Asta e!

Dar atunci; noi — în slujba d-lui Maniu? Nu.

Instrumente docile, devotate și fervente în mâinile unei mari puteri creatoare — ori când!

Dar sângele nostru tânăr, cald și sănătos, jertfă inutilă și besmetică într-un act de vampirism — nici odată!

De aceea proclamăm cu aceeaș convingere transfigurată și cu aceaș hotărîre ce nu cunoaște frica, cu care statornic am mărturisit aci pentru isbânda adevărului și a vieții:

Așezarea unei vieți publice românești sănătoase și rodnice nu va fi cu putință decât după eliminarea politică a d-lui Maniu.

23 Iulie 1930