Iuliu Maniu — Om politic

Suntem de câteva luni deja obiectul unor intervenții prietenești, care ar dori să obțină o explicație „cordială” între noi cei dela „Cuvântul” și d. Maniu. Aceste intervenții au devenit în ultimul timp cu mult prea frequente, pentru că să nu le putem lua în seamă. O explicație personală însă între d. Maniu și noi nu ar avea nici un rost. Legături prietenești, în afară de cele prilejuite de fosta noastră tovărășie, de luptă, nu au existat nici odată. Și ele nici nu și-ar avea de altfel locul într-un proces care privește viața publică. Dacă deci e vorba de o explicație, ea nu se poate face decât în public, pentru că publice sunt și motivele acțiunii noastre.

Întrebarea: „de ce atacați pe d. Maniu?”, care ni se pune din atâtea părți, nu e de natură a încercui cu destulă preciziune problema noastră. Ei i se poate răspunde pur și simplu: „de ce nu am ataca pe d. Maniu?”; și discuția ar fi închisă.

Căci argumentele cari se pun în linie în potriva „schimbării de atitudine” pe care toți acești binevoitori și ostenitori pentru d. Maniu o identifică la noi nu rezistă unui examen, nici chiar superficial.

1. Că am susținut într-o vreme pe d. Maniu și că acum îl atacăm. Inconsequență deci.

Inconsequență? Să vedem. Că am fi susținut pe d. Maniu, este numai aproximativ exact. Am „susținut” pe d. Maniu întru atâta întrucât era conducătorul partidului național-țărănesc și prezumat ca omul în stare a face să rodească pentru țară puterile acestui partid.

A fi „susținut” odată pe cineva nu-ți crează însă obligația permanentă de a-l susține. Atitudinea ta față de el e condiționată de măsura în care el răspunde țelurilor pe cari și le-a pus; căci țeluriie sunt cele cari contează și nu oamenii; cari nu pot fi politicește interesanți decât prin valorile pe cari le crează.

Iată deci că d. Maniu însuși nu există prin persoana lui; ci prin măsura în care el poate valorifica — în funcțiunile lui — forțele partidului național-țărănesc, sau considerat în el însuș — prin realizările personale în domeniul politic. De unde, consequent, rezultă pentru noi, principial, dreptul de „a ataca” pe un om politic, după ce l-am „susținut”. Clar, nu?

Ni se răspunde însă că:

2. nu avem dreptul să atacăm pe d. Maniu, pentru că d-sa — în afară de orice considerațiuni — este purtătorul de cuvânt al Ardealului.

Nu o vom contesta, d. Maniu are puternice aderențe peste munți. S-ar putea spune însă, are încă. Pentru că nu este exclus ca popularitatea d-sale să nu fie chiar de aramă; și să cedeze cu vremea. O popularitate sub beneficiu de inventar nu poate fi însă o pavăză împotriva atacurilor.

Să presupunem totuș că în adevăr d. Maniu ar fi detentorul incontestat și incontestabil al voturilor ardelenești. Însemnează că prin aceasta însăși d-sa e sustras atacurilor? De ce?

Există, de sigur, o mistică a reprezentanței masselor, care acoperă de drept și de fapt pe aleși. Dar poate fi considerat d. Maniu ca beneficiar al acestei mistice? Să vedem.

Motivele pentru cari șeful național-țărănist colectează voturile ardelene, pot să fie de natură foarte diferită.

De pildă: Există un particularism ardelenesc; care constă — grosso modo — în a avea mai multă încredere într-un ardelean decât într-un regățean; chiar dacă, întâmplător, acesta din urmă ar fi mai inteligent, mai cult, mai harnic, mai creator și mai corect decât cel dintâiu.

Politicește, particularismul acesta își găsește expresia în aderența la partidul național. Nu la d. Maniu, ci la partidul național. Sunt probabil reminiscențe istorice, și o solidaritate cu organizația care a purtat atâta vreme în Ardeal steagurile românismului. E sigur că dacă mâine d. Maniu ar părăsi acest partid, d-sa ar împărtăși soarta d-lor Goga sau Goldiș, cari azi au pierdut popularitatea, deși personal reprezintă valori cari nu stau deloc în urma d-lui Maniu.

Va să zică, primul motiv al aderenței de care vorbim nu se raportă la calitățile de creator în ordinea politică ale D-lui Maniu, ci la locul pe care îl ocupă. Dar, veți spune, locul acesta nu și-l datorește calităților personale? Poate da, poate nu. Căci chipul în care se face selecția e, în viața publică, foarte ciudat. Și elementele iraționale joacă în acest proces un rol — covârșitor aproape.

Alte motive? Noi știm cum s-a făcut politica în Ardeal. Și ne dăm seama că exclusivismul ardelenesc manifestat de unele cercuri naționale — atunci când de aci, din partea noastră se făceau toate eforturile pentru o apropiere — nu a fost decât o tactică urmărind un scop precis: să creeze în masse impresia că d. Maniu e dușmănit de regățeni pentru că el ține cu Ardealul, și să solidarizeze, prin aceasta, pe toți ardelenii cu d. Maniu.

Operația a reușit. Dar dacă e așa, asta însemnează că popularitatea d-lui Maniu e factice, și că ea nu e legată de calitățile d-sale de om de stat; mistica electorală nu-l poate deci acoperi.

Atunci? Atunci, principial cel puțin, avem dreptul să-l „atacăm”. Există motive cari să ne acorde acest drept și in concreto? Iată ce rămâne să cercetăm.

15 Iulie 1930.