Iuliu Maniu — om politic Eroarea inițială

Pe ziua de eri am primit o scrisoare dela d… Verax. D. Verax este unul din vitejii cari când se cred în obligația de a te insulta, iscălesc… anonim. Verax-ul de eri mă ține de rău: că dece combat eu pe d. Maniu? Apoi, onorabile domn Verax tocmai problema asta e în curs de lămurire. Întrebarea e însă, — ești d-ta sensibil la raționamente și la argumentări? Și dacă îți voiu spune, vei fi în stare să asculți și să judeci? Pentru că, după impresia mea, toți acești anonimi zelatori ai d-lui Maniu, nu știu decât una și bună: că d. Maniu e „Papă” (Verax mi-o și spune textual) și că, prin urmare, despre d-sa nu se pot spune în orice împrejurare decât cuvinte de laudă; orice ar fi făcut.

Pentru oamenii aceștia e zadarnic deci să scrim. Și nici nu o facem pentru ei. Ci pentru lumea care în adevăr vrea să fie lămurită și caută elemente de orientare.

Că, principial, d. Maniu poate să fie combătut, asta am dovedit-o. Că de fapt acțiunea politică a actualului președinte de consiliu ne ÎNGĂDUE a-l combate, asta trebue să o dovedim de aci înainte.

Cari sunt calitățile d-lui Maniu? Capacitatea gospodărească, technician al guvernării? Nu. Căci în materie de politică economică, de pildă, nu numai că d-sa nu posedă elementele unei judecăți constructive, — dar, mai grav încă, este impenetrabil la orice raționament în legătură cu problemele economice. În acest domeniu, d-sa se referă la anumiți „bărbați de încredere”; cari în speță sunt dd. Mihai Popovici, V. Madgearu și I. Lugojanu; adică trei oameni cari trag în trei părți. Asta și explică de ce politica economică a guvernului a fost așa de lipsită de unitate, bătută de toate vânturile, după cum conjuncturile impuneau d-lui Maniu pe unul sau pe celalt din cei trei consilieri.

Capacitate gospodărească în ordinea administrativă? Nici asta. Am crezut-o o bucată de vreme gândindu-ne la cu adevărat magistralul discurs rostit de d-sa în Camera liberală la legea administrativă. De atunci a trebuit să ne verificăm însă. pentru că de atunci d. Maniu a fost în măsură să facă el însuș o lege administrativă. Iar legea aceasta am văzut-o: o însăilare hibridă, lipsită de orice unitate și de orice principiu directiv, care a sabotat o așezare administrativă ce trebuia să fie piatra unghiulară a noului regim.

Așa fiind, singurul domeniu în care se mai poate pune problema capacității d-lui Maniu e deci cel politic. Nu d. Maniu — ministru de resort; deci d. Maniu prim-ministru. Adică, om care să privegheze la organizarea în așa fel a condițiilor exterioare de viață ale regimului, încât să asigure colaboratorilor săi capacități specializate, un maximum de randament în cadrul programei partidului.

A fost d. Maniu în măsură să asigure cabinetului său aceste condițiuni de lucru? Să vedem.

Prima problemă de ordin politic care s-a pus d-lui Maniu în calitatea lui de șef de guvern a fost preluarea puterii. Partidul național-țărănesc se afirmase ca o organizație politică revoluționară. Schimbarea de guvern în toamna lui 1928 trebuia deci să însemne o schimbare de regim. Asta aștepta toată țara. Căci dacă era vorba numai de înlocuirea capacităților liberale printr-o serie de capacități național-țărăniste, asta nu satisfăcea pe nimeni. Un suflet nou, o înțelegere nouă a realităților, o etică și o valorificare nouă erau singurele îndreptățiri ale acțiunii și pretențiilor național-țărăniștilor.

În ordinea morală, ca și în ordinea politic-gospodărească deci, imperativul momentului în care d. Maniu prelua puterea era unul: denunțarea politicei de continuitate.

Vom spune că problema era pe atunci suficient precizată. În așa măsură, adică, încât d. Mihalache se refuza ori cărui contact cu regența, cerea puterea fără condițiuni și fără discuții prealabile; și în acest scop se pregătea să plece la țară, pentru a organiza acolo preluarea puterii, pentru cazul în care fostul sfat al coroanei ar fi voit să pună condițiuni.

D. Maniu — tare aș vrea să fim desmințiți! — a preferat o altă cale: aceea a pertractărilor. A stat, deci, de vorbă cu Regența. Speriat de intențiunile demente ale unor cercuri cari urmăreau instituirea unui guvern Știrbey, și nu deplin conștient de faptul că conjunctura istorică îl impunea la putere împotriva ori cui, d. Maniu a acceptat să discute, să se tocmească și să sfârșească prin a abdica: șeful mândrului și puternicului partid național-țărănesc primea puterea, obligându-se să realizeze — în materie de împrumut și stabilizare — politica începută de d. Vintilă Brătianu; nu numai în principiile ei, ci și în amănuntele concrete ale operațiilor începute — dar neterminate— de guvernul liberal.

Ce însemna această abdicare, nu era greu de prevăzut. Ea angrena guvernul d-lui Maniu într-un mecanism greoiu, demodat și primejdios care nu putea duce decât la un rezultat: frângerea gâtului. Altfel nici nu se poate califica un act care punea dintr-o dată noul regim la remorca politicei d-lui V. Brătianu.

Nu facem aci aprecieri retrospective asupra evenimentelor. Ci numai reproducem ce am gândit atunci; căci în seara de Sâmbătă a zilei în care s-a constituit guvernul Maniu, în redacția „Cuvântului” s-a spus față de martori — străini de redacție, dar prieteni politici: — bătălia este pierdută; totul trebue reluat dela capăt.

Iar când mai târziu ni s-a oferit de către guvern o strânsă colaborare, nu am acceptat-o.

Iată-l deci pe d. Maniu — om politic, în momentul, important între toate, al preluării puterii, adică atunci când trebuia să pună bazele de lucru ale noului regim: lipsit de curaj, lipsit de clar vedere, mic și șerpuit, gata la transacții, — și sfârșind prin a duce partidul — marea nădejde a unei țări întregi — în servitute, d-lui Vintilă Brătianu, prin acceptarea politicei de continuitate.

Și asta, vreți dv. să numim noi „mare politică”?

…Nu s-a isprăvit însă.

16 Iulie 1930.