Iuliu Maniu — om politic Elementele de arbitraj

…Era deci, de prevăzut că eroarea inițială, comisă de d-l Maniu atunci când a acceptat guvernul cu condițiuni și s-a obligat la continuarea politicei liberaIe, nu putea duce de cât la neutralizarea marii prefaceri pe care țara o aștepta dela partidul național-țărănesc.

Odată cea dintâi mare problemă politică nefericit soluționată, perpectivele noului regim erau, evident, mai degrabă sumbre.

Cu toate acestea situația nu era iremediabil pierdută. Ceea ce nu se obținuse dintr-o dată, printr-o atitudine fermă și printr-o înțelegere clară a datelor problemei, se putea obține cu încetul, prin deplasarea centrului de greutate a vieții publice dela Coroană, — care, în lipsa unui rege vrâstnic, nu era în plinătatea funcțiunii prerogativelor sale — în spre masse.

A doua mare problemă politică deci, care se punea d-lui Maniu, după jalnica întâmplare cu preluarea condiționată a puterii, era organizarea unui partid de masse, ca reprezentanță efectivă a voinței naționale, în scopul creării unui instrument de arbitraj a vieții publice.

Mai simplu: Consiliul de Regență ne având de fapt nici căderea, nici putința de a da delegație valabilă de guvernare unui cabinet ministerial și de a asigura, prin prestigiul său, opera de gospodărie a guvernului, d. Maniu trebuia să caute justificarea și acoperirea acțiunii sale politice în singurul loc unde acestea se puteau găsi, — la masse.

Aparent, a și făcut-o. Căci șeful partidului național-țărănesc nu a scăpat nici un prilej de a consulta massele electorale și de a se acoperi, în chip explicit, cu rezultatele acestor consultațiuni.

Numai că d-l Maniu nu a înțeles situația; nu aceasta era problema. Nu era, cu alte cuvinte, vorba de o acoperire formală a guvernului; ci de schimbarea structurii vieții noastre publice în așa fel, încât să se institue un stăpân efectiv, care să acopere de fapt guvernele, creiând o stabilitate care să îngădue miniștrilor să lucreze. În această problemă nouă care se punea omului politic trebue văzută originea cererii formulate de noi imediat după instalarea guvernului Maniu, — crearea unui partid de masse și instituirea dictaturii de partid.

Cum a procedat d. Maniu, se știe. D-sa a început prin afacerea demisiilor în alb, cerute parlamentarilor nu de partid, cum ar fi fost normal, ci de guvern; marcând prin aceasta o atitudine cu totul neașteptată, și anume: punerea partidului la dispoziția guvernului; adică răsturnând lucrurile pe cap și creiând o situație instabilă în care elementul vremelnic (guvernul) devine precumpănitor față de elementul statornic (partidul).

În acest fapt, de falsă interpretare a realităților politice, stă închisă întreaga lipsă de înțelegere a d-lui Maniu față de resorturile esențiale ale vieții publice. De aceea tot ce a urmat, după gestul cu totul fals al demisiilor în alb, nu mai putea surprinde pe nimeni.

Și, se știe, a urmat măcinarea partidului național-țărănesc. Nu este astăzi partizan oricât de credincios al președintelui de consiliu, care să nu recunoască deschis că partidul e, după aproape doi ani de guvernare, incomparabil mai slab decât era în momentul preluării puterii. Mai slab, nu prin uzura normală a guvernării; ci prin ruperea resorturilor lui lăuntrice, prin disolvarea tuturor legăturilor pe cari se clădea solidaritatea organizației, — prin părăsirea marilor țeluri de acțiune cari polarizau forțele de luptă și nutreau oarecum cohesiunea partidului.

De sigur, unii dintre partizani — cei fanatici, și deci cu redusă capacitate a judecății critice — caută acestei slăbiri a partidului tot felul de pricini de mâna a doua: acțiunea subversivă și disolvantă a cutărui ministru, opoziția perfidă a cutărui adversar, măcinarea sistematică pornită din lagărul, împrăștiat astăzi, al d-lui Barbu Știrbey, ș. a. m. d.

Se poate. Noi suntem siliți însă a constata că toate aceste pricini, cari de fapt nu sunt decât dificultăți neesențiale, au fost mai tari decât d. Maniu; și că acest domn Maniu nu a fost, deci, capabil să păstreze partidul și să-l poarte intact printre stâncile primejdioase ale atacurilor din lăuntru și din afară. Acesta e faptul esențial. Restul nu e — vorba lui Rabbi Hillel — decât… comentar.

Iar dacă e vorba de explicație, nu găsim decât una: d. Maniu nu a văzut problema necesității instituirii unui partid de masse, și nici nu a urmărit-o. DE CE nu a văzut-o însă și de ce nu a urmărit-o, — asta e o altă chestiune pe care nu vom întârzia să o lămurim. Pentru că cu ajutorul ei vom răspunde la o altă întrebare esențială: de ce este o datorie patriotică să combatem existența politică PERSONALĂ a d-lui Maniu.

17 Iulie 1930.