A fi „bun român”. Iluziile catolicizanților

Era natural ca, atunci când m-am hotărît să accept discuția provocată de românii catolici pe o temă așa de delicată — dar și de fundamentală importanță — să mă aștept la o replică. Cum însă îi știu pe catolicizanții noștri oameni de cultură și de dialectică, nu am crezut nici odată că cel dintâiu răspuns care îmi va veni va fi jalnic de confuz și de puțin îndemânatec. Și totuș așa s-a întâmplat. De unde, iată-mă în necesitatea ca — așteptând ceva mai de seamă — să desbat obiecțiuni cari, între oameni cu simțul ideilor și al argumentării, nici nu ar fi trebuit să fie ridicate. O fac însă, pentru că acest moment polemic se mișcă totuș pe linia considerațiunilor mele.

Obiecțiunea celor cari ar vrea să fie preopinenții mei este simplă: se înșiră o serie de români de seamă cari au fost uniți sau chiar catolici, și mi se pune, victorios, întrebarea: ăștia ce sunt? nu sunt români?

Ba, să presupunem, sunt români. Ei și? Ce mi s-a dovedit cu asta? Că poți să fii și catolic și român în acelaș timp? Nu. pentru că dacă eu isbutesc a stabili cu precizie suficientă că cutare ins, care-și zice catolic, e în adevăr român, am datoria să-mi pun imediat întrebarea: dar e catolic?

Căci, la urma urmelor, ce însemnează a fi catolic, sau a fi român? Este de ajuns a te numi Ionescu și a avea act de naționalitate românească pentru a fi român; ori a fi înscris în controalele bisericii romano sau greco-catolice pentru a fi catolic? Evident, nu.

Sau poate că este deajuns a voi să fii român sau să fii catolic, pentru ca să și fii una sau alta?! Mă rog, lucrurile astea trebuesc totuș odată lămurite! Să precizăm: eu trăiesc în țara românească; m-am născut din părinți români; sunt identificat, conștient sau fără să-mi dau seama, cu toată istoria și tradiția noastră; și mai sunt, să zicem, mădular al bisericii ortodoxe. Reflectând însă asupra diferitelor confesiuni, eu ajung la încheierea că, de pildă, catolicismul e superior ortodoxiei. Și, connsequent, trec la catolicism. Însemnează asta că eu sunt catolic? Cum adică? Apartenența efectivă la o categorie naturală să fie realizabilă printr-un act de voință? Atunci când eu am din naștere părul negru, e suficient să vreau a-l avea roșu, pentru ca să-l și am?

Augustin Bunea, mi se spune, a fost român și a fost catolic. Ergo! Dați-mi voie să ridic din umeri: să zicem că a fost român; de unde știți că a fost și catolic? Pentru că v-a spus-o el? Pentru că a crezut-o el? Pentru că a mărturisit-o el? Pentru că a vrut-o el? Asta nu este deajuns.

Ce vreau să spun cu asta? Iată răspunsul meu; sub forma unei probleme pe care am mai pus-o odată, ardelenilor, într-o conferință la Cluj, pe care acum o înfățișez catolicizanților. Se știe că biserica ortodoxă este sobornicească și apostolească; pe când cea catolică — numai apostolească. Asta însemnează că pentru pravoslavnici adevărul nu e deținut decât de o unitate colectivă — soborul, sinodul —; pe când pentru „latini” el e de natură individuală. De aci, la noi ca autoritate supremă sinodul — reprezentanță colectivă, anonimă —, la ei papa, reprezentanță individuală, personală.

În Ardeal însă, sunt o mulțime de catolici și uniți. Și în Ardealul acesta, catolic sau unit, a luat naștere o organizație politică, a „voinicilor”. Știți care este caracteristica acestei mișcări, ivite, după toate informațiile, în chip spontan și natural? O să vă surprindă: că nu are un șef. Mai mult: că nu admite unșef. În privința aceasta, toate datele — adunate dela uniți sau ortodocși — sunt de acord: pretutindeni organizațiile de voinici, țărănești și românești, au mers înspre reprezentanța colectivă și anonimă, — și nu înspre cea individuală și personală.

Și atunci mă întreb: cum se face că uniții din Ardeal — catolici, dragă Doamne! — merg în comunitatea de iubire a bisericii după catolici, iar în comunitatea de iubire a națiunii după… ortodocși? Și cum se face că această structură a organizațiilor de voinici nu a putut fi schimbată nici chiar de intervenția explicită a d-lor Vaida și Maniu?

Ei, vedeți? Țăranii ardeleni s-au pronunțat prin fapta lor pentru conducerea unității colective în potriva celei personale. Ei sunt, de sigur, români. Dar sunt și catolici?

În potriva acestui fapt au protestat doi oameni politici: d-nii Vaida și Maniu. Ei sunt, de bună seamă, catolici. Dar sunt și români?

Să nu mi se răspundă cu exclamații. Aci nu e vorba de obicinuințe, de prejudecăți, de interese personale. Ci de fapte; și de probleme; cari trebuesc gândite dela început, — tocmai pentru a evita erorile provenite din clișeu și lene de cugetare.

A fi român e o stare de fapt. A fi catolic e o stare de fapt. Ambele reprezintă anumite structuri organice cu precipitat spiritual. Întrebarea este: sunt aceste două structuri compatibile sau nu? Cum am vrea noi să fie, ce vrem noi să fim, asta nu are nici o însemnătate. Însemnat e: cum este, și ce suntem. Iată nodul situației.

De aceea toată acțiunea prozelitistă care nu ține seamă de acest adevăr fundamental se sprijină pe o iluzie. În cazul cel mai bun.

4 Noiembrie 1930.