Tot despre prejudecata inteligenței

Scurtele mele însemnări în legătură cu cartea lui Bajanow asupra Rusiei lui Stalin și cu rolul proștilor în istorie, a provocat nedumeriri. Comentariile și aprecierile cari mi-au ajuns până acum nu sunt din cele mai măgulitoare; nici pentru mine, — dar nici pentru autorii lor. Cel mai grav lucru care mi se spune e că aș fi paradoxal. Să mă iertați, dar eu paradoxal nu sunt. Paradoxul e un lux pe care și-l pot permite oamenii deștepți cari nu cred în nimic și se complac în diletantism. Acesta însă nu e cazul meu; dacă nu pentru altceva, cel puțin pentru faptul că pentru mine viața e un lucru foarte serios, în care eu cred.

Când am luat deci apărarea proștilor în politică, împotriva „deștepților”, nu am vrut să fac paradoxe, ci să stabilesc adevăruri. Eu știu că în unele împrejurări prostia poate fi o pacoste și o pedeapsă de la Dumnezeu. Știu. Căci meseria mea mă obligă adesea să umblu prin ponoarele filosofiei, și îmi dau seamă ce dezastre și ce nenorocire organizează în acest domeniu prostia; mai ales când e gravă și serioasă. În filosofie prostia e însă fatală pentru că ne aflăm într-un domeniu specific inteligenței. Nu însă acelaș e cazul politicei; care toată se mișcă în planul gestului creator.

Pentru punctul meu de vedere pledează în primul rând realitățile — starea de fapt. Căci înodând firul cu cele ce spuneam mai zilele trecute: nu a fost un Carp mai deștept decât Ion Brătianu bătrânul? Și totuș, bine sau rău, Ion Brătianu a făcut incomparabil mai mult în țara românească, decât Petre Carp. O să spuneți că acesta din urmă nu a fost lăsat să facă? Non-sens. Căci omul politic nu e lăsat sau împiedecat să facă ceva; ci își crează singur posibilitățile de acțiune. Cel care așteaptă să fie lăsat a face, poate fi vătășel, slujbaș, administrator, — numai om politic nu.

Om politic, asta însemnează în primul rând om de acțiune. Iar ceeace de obiceiu numim noi un om inteligent, e mai degrabă contrariul unui om de acțiune. Inteligența este prin natura ei o funcțiune analitică; ea despică realitățile, și pe cele pentru, și pe cele contra. Așa fiind, inteligența pune frâne gestului. Ea poate păzi de eroare și de insucces; dar în acelaș timp poate acționa inhibitiv; cum se întâmplă de fapt.

Omul de acțiune trebue să fie destul de ambițios, — pentru ca să aibă un resort lăuntric; dar destul de mărginit, pentru ca să nu-și dea seamă de puținătatea puterilor sale. Și mai ales, destul de prost, ca să nu poată face teorii.

Marea pacoste a istoriei moderne au fost oamenii inteligenți și teoriile lor. Mintea omenească e dela natură pornită spre generalizare. Ea pornește dela fapte simple, și se ridică repede la teorie. Din nefericire, de cele mai multe ori aceste teorii sunt false; pentru că faptul dela care s-a plecat nu e esențial. Omul însă crede că teoria lui primează, — și că realitatea trebue să i se supună. Sunt peste 300 de ani de când omenirea toată e victima unei „teorii”; aceea a individualismului; care a provocat, provoacă și va mai provoca încă multe dezastre și adâncă mizerie în toate ramurile existenței umane. Credeți că e ceva de făcut? Credeți că din toată această dezastruoasă experiență omenirea a învățat ceva? Nu. Noi rămânem mai departe victimile „inteligenței”; așteptând să se îndure într-un fel Dumnezeu de noi; și să ne facă să uităm și ce e inteligența, și ce e libertatea, și ce sunt drepturile omului. Dacă se va îndura!…

Da, da! Să nu facă teorii. Căci să ne înțelegem: eu nu vreau să exclud pe oamenii deștepți din politică; nu. Ci numai să feresc pe oamenii politici de panta erorilor inteligenței. Care de cele mai multe ori duce din nefericire la teorie.

Multă vreme nu am înțeles de ce d. prof. Iorga nu poate să sufere pe filozofi. Acuma știu. pentru că filozofii sunt prin execelență fabricanți de teorii; și pentru că d. Iorga, inteligență suplă care se pleacă și se mulează pe fiecare semn al vieții, detestă teoria. Nu ați băgat de seamă că toți acei cari, cârâie pe urma d-sale aduc vina că ar fi inconsequent și că se contrazice?

Se contrazice! Ei și? Par-că natura nu se contrazice! Parcă eri nu a plouat, — și azi e soare! Dar, vedeți, în această neînțelegere e nodul întregii chestiuni. Inteligența e orgolioasă și rigidă. Ea vrea să se institue nu numai în stăpân absolut, — dar și în demiurg. Și greșește. Omul de acțiune însă stă prea în contact cu realitățile, pentru a-și permite să se țină de teorie. Autoritar față de oameni, el e umil față de realități; pe cari nu vrea să le violenteze; ci să le slujească supunându-li-se; tocmai pentru a le putea folosi.

Înțelegeți acum ce n-a putut să priceapă Bajanow în Stalin?

31 Ianuarie 1931