Pe marginea țărănismului.În zodia autarhiilor

Ca la zece zile după ce „Dreptatea” publică, din pana nu știu cui, o serie de articole în care, punând problema regrupării partidelor politice, însemna ca îndreptar pentru această regrupare, alături de o diriguire spre agrarianism, o intensificare a acțiunii noastre de solidarizare cu Europa, — partidul socialist din Viena, expunea soluțiile lui în chestiunea crizei austriace; iar între acestea, întărirea tendințelor autarhice din gospodăria actuală. Cum însă autarhia însemnează îndestulare prin sine însuș, urmează din toate acestea, cu necesitate, că socialiștii austriaci propun nici mai mult nici mai puțin decât lăsarea în părăsire a politicei de solidaritate cu lumea întreagă. Adică tocmai contrariul soluției țărăniștilor noștri!

Că țărăniștii români oferă într-o problemă oarecare soluții opuse celor ale socialiștilor austriaci, asta nu e decât foarte firesc. Că însă acești țărăniști resping o politică autarhică, atunci când socialiștii vienezi o preconizează, asta încetează a mai fi ceva firesc. Și este, din potrivă, o indicație pentru nevrâstnicia, doctrinară și politică, a țărănismului rumân. Căci dacă e un partid care, structural, ar trebui să se opună unei politici autarhice, apoi de sigur că acela e partidul socialist. Iar dacă astăzi socialiștii austriaci nu numai că nu se opun unei asemenea politici, dar — călcându-și doctrina și înfruntându-și sângeros natura — o preconizează, asta însemnează că autarhismul este indicat de realități cu o putere incomparabil mai mare decât inerția doctrinală. Și totuș, la aceste imperative ale realităților, — imperative cari înfrâng chiar și o doctrină așa de… încântată de ea însăș cum e marxismul, țărăniștii români sunt insensibili. Da, da, — insensibili. Căci dacă, acum două luni, când, fiind întâmpinați cu un formidabil hohot de râs în coloanele „Dreptății” pentru că propusesem o politică autarhică, ne puteam închipui — după stilul și factura râsului — că avem de aface cu un bătrân ignorant în ale politicei și filosofiei istoriei, apoi de data aceasta, acum în urmă, intensificarea acțiunii de solidarizare cu Europa (atunci când chiar socialiștii merg spre autarhism) e preconizată — iarăș după stil și factură — de un fruntaș al partidului și politicei țărăniste. Și asta e rău.

E rău, întâiu, pentru că se face astfel dovada că țărăniștii noștri nu știu să vadă realitățile. Ei nu-și dau seama că regimul capitalismului bancar e azi pretutindeni în deconfitură — deconfitură mai mult sau mai puțin înaintată, dar totuș deconfitură —; și că sub amenințarea unei catastrofe care poate însemna o mare răscruce a istoriei, țările agricole nu au decât o cale de urmat: să se întoarcă la ele acasă, părăsind cu un ceas mai devreme corabia găurită a capitalismului bancar, în care ele, în orice caz, nu aveau rost nici până acum. Solidaritate cu Europa? Desavantagiile le vedem. Sunt oare avantagiile mai mari? Cari anume? Căci solidari sau nu, Europa tot nu ne va cumpăra grâul, petrolui și lemnul, dacă marfa noastră va fi mai scumpă și mai proastă ca aiurea; și nici nu va vedea folosul acestei investițiuni (fie chiar și numai folosul a-și garanta investițiile anterioare!). Și cu toate acestea, țărăniștii rumâni recomandă solidaritatea în Europa și resping, cu o gargariseală de râs, autarhismul. E rău, nu?

Desigur. Dar e rău și pentru un alt motiv. Nu numai pentru că asta dovedește o insensibilitate față de realități. Ci, și mai ales, pentru că asta invederează, la țărăniștii noștri, o îngrijorătoare lipsă de înțelegere pentru esența țărănismului. Căci dacă era un partid care, în împrejurările de față, să recurgă mai ales la soluțiuni din cadrul unei politici autarhice, apoi în primul rând acesta trebuia să fie partidul țărănesc. Regimul economic agrarian, și corelatul său politic țărănismul, având prin natura lui cel mai puțin recurs la străinătate.

Au înțeles țărăniștii noștri acest fapt elementar? Nu. Și proba stă în faptul că, în actuala criză, partidul țărănesc s-a îngrijit de prețul extern al grâului; ca orice partid capitalist bancar, care crede că fericirea țării stă în balanța plăților sau în stabilitatea sacro-sanctă a monedei, și nu-și închipue realizarea unei balanțe active decât prin activarea exportului; atunci când de fapt datoria lui era să se intereseze de prețul internal cerealelor, adică de valorificarea produselor plugăriei pentru plugar. Au lipsit deci, în această foarte însemnată împrejurare, țărăniștii dela îndatorirea lor de țărăniști. Și vor mai lipsi. Pentru că nu poate face politică agrariană decât un partid țărănesc. Iar organizația care pune în fruntea programului său solidaritatea cu Europa nu poate fi un partid țărănesc. Agrarianism și solidaritate europeană fiind realități cari nu numai nu se încurajează reciproc, ci, din potrivă, mai degrabă se exclud.

23 Septembrie 1931