BĂTRÂNEȚE

Un prieten, întors dintr-o scurtă călătorie de cercetări din străinătate, nu mai ostenește povestind, și entusiasmându-se de minunata operă modern-constructivă întreprinsă de vecinii noștri. La Sârbi, la Unguri, la Cehoslovaci, spiritul științific organizator pătrunde viața publică până în cele mai intime încheieturi, dându-i o supleță, o putință de acomodare și un avânt creator necunoscut până acum.

O hărnicie, care nu are nimic din agitația noastră neliniștită și stearpă; un spirit practic și aplicat, care nu mai consimte să se piardă zadarnic în considerațiuni teoretice și principale; o preocupare constantă de amănunt concret și viu, singurul în stare a interesa energiile constructive și a promova o viață publică modernă.

Opuneți acestei atmosfere de bucurie creatoare scepticismul nostru superior și obosit, hiperrafinamentul nostru critic și estetizant, care vrea să-și apropie forme noui de creație spirituală, nu creând condițiile de viață corespunzătoare din cari aceste forme isvorăsc în chip natural, ci importând de aiurea formele gata făcute, — și veți avea, într-un isbitor și descurajator contrast, imaginea unei națiuni îmbătrânite înainte de vreme.

De ce să ne înșelăm pe noi înșine, — sau cât să ne mai înșelăm pe noi înșine? În București s-au întrunit săptămâna trecută câțiva oameni de energie și de vederi largi, ca să pună la cale înființarea unui institut pentru organizarea științifică a muncii. Este o îndatorire elementară pentru orice stat modern, care vrea în adevăr să-și pună în valoare puterile. A fost cineva contra; și anume conducătorui unei mari instituții de credit. E penibil să o constatăm, — și anume cu precizare sângeroasă, ca să ne cunoaștem în adevăr halul și oamenii; să știe deci toată lumea că la 1927 inginerul Ghiță Popescu, directorul general al societății naționale de credit industrial, s-a pronunțat categoric contra organizării științifice a muncii! O să spuneți: nu e decât d-l Ghiță Popescu! Nu e conducătorul creditului industrial, deținătorul industriei românești.

De unde toată această stare de lucruri — e simplu și clar. Dela 1916 până la 1919 nu au trecut decât trei ani. Dar sub raportul desvoltării noastre e o deosebire de aproape două generații. Alt spirit pulsează în arterele țării, alte raporturi s-au stabilit între forțe. La locurile de răspundere, de inițiativă și de creație au rămas însă pretutindeni tot bâtrânii; cu vechile lor apucături și obiceiuri, cu rutina lor în judecată, cu incapacitatea lor organică de a se adapta unor împrejurări nouă.

Nu este așa în politică? Nu au isbutit oamenii și obiceiurile vechi să stranguleze singurul organism politic răspunzând nevoilor de după războiu, partidul țărănesc, transformându-l într -o formațiune obicinuită, după vechile tipare ale partidelor politice? Nu domnește peste tot aceiași neîncredere măruntă și geloasă, spiritul de combinație ocultă, oroarea aproape fizică de a ataca problemele de front, groaza de răspundere și incapacitatea creatoare? Nu a rămas la noi în țară, chiar acum după războiu, politica, cea mai însemnată activitate? Și nu e asta un semn de iremediabilă bătrânețe?

Și acelaș lucru în știință. La toate răscrucile cari comandă drumurile activității s-au instalat bătrânii; sterpi, neputincioși, cu mentalitatea de vagmistru, umil cu cei mari, tiranic cu cei mici; invidioși, lipsiți de generozitate, neștiind ce însemnează bucuria de a avea un elev; alegându-și creaturile dintre toți cei lipsiți de demnitate și de libertate de spirit; nevăzând în tinerii învățați decât „negri” de muncă, buni a le scoate reviste pe cari bătrânii le „diriguesc”, a le purta geanta, a le organiza conferințe, a le face reclamă în gazete, sau a scrie studii pe care „bătrânii” le iscălesc. (Aș vrea să mi se spună că am calomniat!).

Așa e! Incapacitatea de adaptare a bătrânilor la nouile condițiuni de viață, neputința lor creatoare, înăbușe viața noastră publică și închircește energiile națiunii. Nu există astăzi — decât cu disparent de rare excepții — în țara românească om trecut de 50 de ani, care să nu ocupe locul unuia mai tânăr și mai capabil. Cei mai mulți dintre ei o simpt. Dar cine este așa de nebun încât să renunțe la „drepturi câștigate”?

Stau deci. Stau și fac școală tinerimii. Școala lor: a rutinei și a ruginei, a lipsei de curaj și de demnitate personală, a „cumințeniei” și lipsei de generozitate. Și așa creștem cu toții; în mentalitatea oamenilor de casă, a lipsei de personalitate, a lașității de gândire și de creație. Suntem prudenți — și îmbătrâniți înainte de vreme. Și cum suntem noi, — așa ne este și țara.

Să ne mirăm că popoarele din jurul nostru duc viața în cu totul alt ritm, în ritmul victorios al creației?.

Alte neamuri au avut norocul ca în războiu să le moară bătrânii. Nouă ne-au murit numai tinerii…

9 Fevruarie 1927.