UN EROU DE TRAGEDIE

Lespedea care se va coborî asupra gropii lui Ion Brătianu, închide de fapt o epocă în istoria țării românești.

Ultimul șef al partidului liberal a fost un om tare. Ceva din dârzia liniștită a munteanului, perzista în atitudinea lui chiar atunci când convingerea se schimbă în patimă. A stăpânit destinele țării timp de aproape trei decenii, dar nu a fost nici odată omul politic care sintetizează și reprezintă în domeniul înfăptuirii practice nevoile și aspirațiuniie unui neam; — ci personalitatea puternică și absorbantă care se realizează pe ea, așa cum a fost plămădită în tradiția ei familială.

Ridicat pe scut, — șef al liberalilor, de către tinerimea partidului său, Ion Brătianu nu a fost niciodată tânăr, ca înțelegerea realităților. Desvoltarea lui politică s-a făcut în cadrele stricte ale liberalismului românesc dela sfârșitul veacului XIX, în care a fost ancorat până la moarte.

Aceasta explică de altfel și conflictul permanent în care s-a aflat cu opinia publică, și sterilitatea activității lui în materie de gospodărire a țării.

Partidul liberal a reprezintat întotdeauna în politica țării un punct de vedere centralizator și autoritar. Democrația nu a fost pentru el, atunci când a dorit-o efectiv, decât un fel de „berbece de asalt” împotriva boieriior și a stăpânitorilor de pământuri.

Stăpâniți, instinctiv aproape, de metoda materialistă în interpretarea istoriei, liberalii au urmărit constant disoluția formei de producție agrară și înlocuirea ei cu economia capitalistă. E adevărat că au avut o înțelegere lipsită de elasticitate pentru acest proces, și — cedând unor necesități mai degrabă politic-sociale decât economice — au inițiat reforma agrară și expropierea, întârziind prin aceasta procesul de industrializare al agriculturii. Dar asta este excepția. Linia mare a politicii lor a fost urmată constant. Acesta este de altfel și rolul istoric pe care acest partid l-a jucat în viața noastră publică.

L-A JUCAT. Căci peste el a trecut răsboiul. Din acest eveniment de proporții aproape cosmice, partidul liberal nu a înțeles nimic. Nu a înțeles că structura politică a Europei, intrată mai de mult în descompunere lentă, a fost fundamental și în chip precipitat schimbată prin această universală încleștare în luptă.

Și împreună cu partidul liberal nu a înțeles nimic Ion Brătianu, moștenitorul și reprezentantul autentic al generației dela 1848.

Dacă șeful liberalilor ar fi fost un om slab, l-ar fi răsturnat evenimentele. (Cari, evident, l-au depășit, dar nu l-au debordat). Puternica lui personalitate însă a rezistat tuturor atacurilor cari erau purtate mai mult de vreme de cât de adversarii lui politici. Credincios sie-și și idealurilor generației tatălui său, Ion Brătianu a rămas până la sfârșit pe poziție, apărând un steag care nu mai reprezintă nimic, dar care era totuși steagul său.

Aci stă și tragedia lui. Omul acesta care și-a iubit neamul cu elanuri aproape mistice, și care se socotea trimis de Dumnezeu să conducă această țară chiar peste capul și împotriva conducătorilor ei de sânge regal, a intrat, prin ancorarea lui rigidă în tradiția familial-politică, în conflict cu țara nouă pe care nu o cunoștea și pentru care nu avea nici un fel de înțelegere.

Sfârșitul vieții i-a fost întunecat. Conflictul acut în care intrase cu toată țara prin persistența cu care ținea să-și impună până la sfârșit o voință ce nu a cunoscut obstacole, se apropia de desnodământ. Toate greșelile pe care le făcuse înfruntând și înfrângând realitatea conjurau ispășirea.

Într-o tragică încordare de voință omul care nu a știut nici odată să asculte evenimentele, a încercat asupra lor o supremă siluire. Dar mijloacele lui obicinuite, prestigiul lui necontestat nu mai erau suficiente. A recurs deci la mijloace desperate: cenzură, stare de asediu, teroare exercitată pe tot cuprinsul țării. Moare ca un tiran, iar trecerea lui la cele veșnice este simțită ca o ușurare de întreaga țară. Soarta a fost nedreaptă cu el; atâta iubire de neam și atâta devotament pentru treburile obștești ar fi meritat o mai recunoscătoare recompensă. Căci a fost totuș un om mare, chiar când a făcut răul.

26 Noiembrie 1926