KEYSERLING

Una din cele mai fluide întruchipări omenești. Nu știi niciodată cine îți stă în față; dacă te gândești la scriitor, de sigur îți apare mai însemnat cugetătorul; dar tot așa dacă încerci să-ți fixezi pe gânditor, simți că centrul de greutate al acestei ciudate înjghebări spirituale trebue să fie undeva în altă parte. Înfățișarea lui nu-ți încurajează deloc ironia; ci e mai degrabă straniu. „Unheimlich”! Prea îți scapă printre degete; prea te deconcertează — și totuși fără a te obosi.

Și mai ales par-că ai vrea să știi ce crede el despre el însuși; poate că asta ar făcea mai sigură metoda pentru a-l înțelege. Dar așează-te în fața lui, uită-i-te în ochii cari nu privesc decât în afară, și vei pierde curajul de a-l întreba; căci ce se întâmplă dacă nici el nu știe ce vrea, și încotro merge?…

Ce a voit odată, acum aproape cincisprezece ani, e mai ușor de spus. În aparență. Căci a scris-o. Dar asta nu însemnează nimic. El te poate și se poate desminți oricând. Gândirea este valabilă numai pentru momentul în care s-a născut. Atât. Pe atunci era metafizician, adică om care se interesa nu de cum este lumea în realitate, — ci numai de posibilitatea ei. Și pe atunci urmărea auto-realizarea. Autorealizarea era un fel de înfăptuire a eului metafizic; grație căruia omul poate vedea orice fenomen, din punctul de vedere al lui Dumnezeu; specialul privit sub prisma esențialului, așa cum o face Dumnezeu grație numai naturii Lui.

Îndumnezeire? A, nu! (A fi Dumnezeu nu e decât o… neomenime spiritualizată.) Ci mai degrabă de personalizare. E tragedia tragediilor metafizicianului, că el nu-și poate nici odată depăși complect în sine, pe individ. Și totuș nici un om evoluat nu poate cinsti personalitatea ca pe un ideal.

Căci toate puterile adevărate ale vieții sunt supraindividuale; ele dau întâmplărilor sens și direcție. Iar conștiința metafizicianului își trage rădăcinite direct din ele. Și în altă parte: Cunoștiința adevăratei libertăți își are corelatul în simțământul solidarității cu toate creaturile.

Nu precisăm și nu catalogăm. Mai ales nu definim. L-am supăra — și poate nu ar mai veni pe la noi. Ceea ce ar fi un păcat. Dar din toate frânturile de idei înșirate mai sus, fie care poate reconstitui o fizionomie aproximativ exactă. Keyserling nu e german; pentru asta, îi lipsește simțul de sistemă și de personalitate, de individualizare. Keyserling e un balt. Om din ținuturile Estoniei, poarta prin care Europa a pătruns de sigur în Rusia, dar pe care aceasta din urmă a plămădit-o spiritual. În viziunea metafizică a lui Keyserling, atitudinile rusești foiesc. Kirejewski, Chomiakow, Solowjew sunt prea des întâlniți la toate răscrucile gândirii. Fără ca totuși ei să se întregească într-o unitate sistematică și fundată, dacă nu altfel, cel puțin printr-un echilibru interior de construcție. „Sub raportul metafizic nici o formulă nu poate fi cea mai bună; fie care nu reprezintă decât o expresie posibilă a absolutului”. Misticism rusesc și „conciliarism” antipersonalist, da! Ontologism, cunoștință absolută, nu! Ci din potrivă înlocuirea inebranlabilului dogmatism rus, cu un fel de relativitate istorică. Nici măcar unitate de atitudine în acelaș individ; căci „diversele suflete, pe cari le-am căpătat, mi-au rămas; ca orientări posibile ale persoanei mele…”

Nu mai e prea mult de adăugat. De obiectat… nu e în orice caz nimic. Amintesc, însă, odată, la țară la el în Estonia, ședea el singur și cânta din Bach. Toată minunata arhitectonică de catedrală a muzicei acesteia se desfășura solemnă într-o profunziune de note profunde; și Keyserling gândea: „Când voiu ajunge să cuget așa, cum a compus omul ăsta, când conștiința mea va oglindi funduri așa de adânci, cum o face muzica lui, atunci de sigur voi fi ajuns la țel”.

Au trecut de atunci mai mult de zece ani. Pot să asigur, asta nu s-a întâmplat. Știu, de atunci Keyserling a deschis, în felul lui, o școală a înțelepciunii. Ceea ce gândea pe vremuri este, după împrejurări, sau nu este perimat. El primește lume și dă rețete. Dar înțelepciunea lui nu e înțelegere, ci mai de grabă atitudine.

Într-un ceas și jumătate a pomenit de trei ori pe Christos, în chestiuni de metodă. Da, se poate. Dar Christos, chiar pentru un istoricizant, dădea soluțiuni. și pe urmă ni-l închipuim vorbind potolit, rar, sugestiv, dar liniștitor. Keyserling vorbește prea repede; așa nu se poate comunica de la suflet la suflet; în acest domeniu căile sunt ceva mai puțin… cursive. Omul răsuflă la urcușuri, și își ia timp să mai gândească. Și pornește iarăși la drum.

Vi se pare riscată apropierea? Mă rog de iertare; dar nu am făcut-o eu…

18 Februarie 1927