„CETĂȚEAN” ȘI „OM”

Cunoaștem de eri un nou recrut al forțelor democratice. A apărut în „Adevărul” și iscălește Ig.

Ig? Cum Ig? Care Ig?

Ig-nat? Nu se poate!

Ig-notus? nu era nevoie să ne-o spună!

Ig-narus, ne jenăm noi înșine.

Ig-nobilis, e rușine!

Ipoteze se mai pot face. Totuși ținând seama de locul de unde ne întâmpină, optăm mai degrabă pentru Ig-el.

Igel-ariciu. Știți, există și o fabulă: ariciul și sobolul. Și tocmai ca ariciul din fabulă se comportă d. Ig. Căci abia descălecat în Sărindarul democratic, d-sa se simte obligat să apere naționalismul românesc împotriva …sovietismului nostru. Pe d. Ig. nu-l cunoaștem. Știm însă că în redacția respectivă sunt și oameni de bună cuviință. Era de datoria acestora să aprecieze situația: naționalismul d-lui Ig. dela „Adevărul” jignit și primejduit de sovietismul „Cuvântului”! E cel puțin nedelicat! Sunt doară limite peste care nu se poate trece. Dacă nu pudoarea, cel puțin bunul gust trebuia să scutească publicul de acest spectacol. Regretăm noi cei dintâi întâmplarea, pentru oamenii cu simțul măsurii din redacția… preopinentă.

Cu câteva zile în urmă cineva scăpase o declarație sinceră: „nu român, ci cetățean”. C-était le cri du coeur.Deosebirile apăreau, dela noi la democrați, esențiale. Antinomia cetățean-român definea categoric situația. Am subliniat-o după cuviință și importanță, pentru a ne delimita pozițiile. D. Ig. revine astăzi „à la recousse”, și crează o identitate care iarăși e caracteristică: cetățean și om. Recidiva este întotdeauna primejdioasă; deci chiar când ea nu e decât stăruința în a teoretiza. D. Socor e mai îndemânatec; a făcut odată „teorie”, — știți, cu tradiția și cu istoria; a primit răspunsul și s-a retras prudent; de atunci nu mai intervine în discuție decât ca comentator de fapt. Teoria a lăsat-o în seama altora. Nu e mai frumos așa?

D. Ig. crede că nu. Și atunci se lansează: „Lupta aceasta dusă de entuziaștii noștri fasciști pentru dărâmarea statului politic modern — care e clădit pe noțiunea modernă de cetățean și om, este o luptă absurdă împotriva tipului uman cel mai desăvârșit și mai complect din punct de vedere individual și social, pe care l-a putut concepe gândirea umană în evoluția ei”.

Va să zică, noi cei de azi reprezintăm „tipul uman cel mai desăvârșit (admirați superlativul!) și mai complect”. Mărturisim că noi perfecțiunea aceasta proprie nu o prea simțim. Probabil că d. Ig. vorbește pentru d-sa. Gândirea i-am văzut-o. Regretăm că nu ne-a trimis fotografia. Am fi avut și noi o idee de ce însemnează „tipul uman cel mai desăvârșit și mai complect din punct de vedere individual și social, pe care l-a putut concepe gândirea umană în evoluția ei”.

Să ne lămurim. Mă rog de care om e vorba? De omul real creat de civilizația contimporană? El este, după știrea noastră, departe de a fi complet. Omul de astăzi e mai mult decât ori când homo faber, omul tehnicei, contrafăcut de o viziune unilaterală a vieții, mutilat în toate avânturile lui metafizice și mistice. Dacă în adevăr el ar fi omul complet, de ce frământarea spirituală a vremii noastre? Că doar „complect” însemnează într-un fel „perfect”, iar perfecțiunea este o stare de echilibru, nu de frământare și de luptă. Dacă contimporanul e omul „desăvârșit” (desăvârșit e traducerea exactă a lui perfect) de ce acuzația ce se aduce structurii spirituale a vremii că ar fi anihilat cultura în beneficiul civilizației; și de ce, pe de altă parte, încercarea tuturor reprezentanților mentalității veacului XVIII de a compromite mișcarea mistică actuală, în care noi vedem încolțind o nouă epocă de cultură în viața omenirii?

Dar zice d. Ig.: nu perfect, ci cel mai perfect (!); superlativul este relativ, nu absolut. Fie și așa. E mai fundată afirmația? Evident, nu. Căci momentul de astăzi nefiind o stare de echilibru, ci una de devenire, nu se poate compara nici pe departe cu momentul grec sau cu momentul scolastic sau chiar cu momentul pozitivist, care în felul lor erau în adevăr perfecte. Vrem comparație? Să așteptăm întâiu noul precipitat sufletesc al istoriei, — și atunci vom putea vorbi.

Înțelege d. Ig. prin omul de astăzi pe omul pozitivismului știențist? Ar însemna să luăm lucrurile dela capăt; căci tocmai acesta e punctul de vedere pe care îl afirmăm și îl dovedim necontenit: mentalitatea pozitivist știențisță, precum și corelațiunile ei în ordinea producției și a politicei, au fost depășite de procesul istoric.

Dar poate că toată discuția asta e, în specie, de prisos. În adevăr, surprind un pasagiu caracteristic: „Cetățeanul modern… este mai întâi om, și ca atare nimic omenesc nu-i este străin, fie și acel omenesc de aceeași lege și de acelaș sânge, FIE DE LEGE STRĂINĂ”. Sublinierea e a noastră. Se poate să fie cazul a zice: „Te văd, te văd”. „Fie și de lege străină”, e bun. Dar în acest caz, identitatea d-lui Ig. cetățean-om, are acelaș fond cu antinomia d-lui Socor, cetățean-român. Și în acest caz îl trimitem la articolul nostru trecut.

20 August 1926.