CULTURĂ ȘI DEMOCRAȚIE

Institutul Românesc al Acțiunei Naționale a fost însfârșit salutat de presa democratică. Un vechiu gazetar anume se bucură că o asemenea instituție va putea lua naștere. Dar salutul ca și bucuria sunt cu meșteșug. Căci firitisitorul nostru așteaptă de chiar activitatea acestui institut întărirea ideii democratice.

Dacă lucrul ar fi fost numai afirmat, am fi avut de aface cu un punct de vedere baroc, sau numai cu o butadă de gust îndoielnie. Dar nu, articolul respectiv argumentează; și anume aproximativ așa:

Răspândirea culturii și preocuparea de probleme sociale aduc întărirea democrației;

Institutul Românesc va contribui la răspândirea culturii;

Deci, Institutul Românesc va contribui la întărirea și răspândirea ideilor democratice.

Să recunoaștem că silogismul este exact. Numai că, exactitatea formală a unui silogism nu dovedește niciodată valabilitatea concluziei. În bună logică această concluzie este oare cum cuprinsă în „premise”, valabilitatea acestor premise deci condiționează valoarea încheierii. Asupra acestui punct nu poate să existe controversă.

Discuția se localizează deci la o chestiune de fond, și anume la cea pusă de premiza majoră. Aceasta afirmă că între cultură și democrație ar fi o strânsă legătură, și anume în sensul unei condiționări: răspândirea culturii aduce întărirea democrației.

În această discuție — pe care o recunoaștem pedantă, dar al cărui caracter nu-l putem schimba noi nu urmărim decât lămurire cinstită; pentru noi și pentru cititori. Să cercetăm deci câtă realitate cuprinde afirmația de mai sus.

Mai întâiu, de ce cultură e vorba și de ce democrație e vorba?

Există o cultură care însemnează o adâncire și o potențare a vieții spirituale; dar există și o cultură care nu e decât lărgirea comodităților vieții și are ca instrument o vulgarizare superficială și neasimilată a câtorva cunoștințe elementare.

Iar pe de altă parte, există o democrație care e mai mult o atitudine generoasă, de om de treabă înduioșat de soarta semenului său abstract; precum există o democrație care însemnează efectiv egala îndreptățire a tuturor de a hotărî în chestiunile publice și care nu poate duce decât la înecare individualităților în masse, la precumpănirea cantității asupra calității.

Să distingem deci.

Cultura adevărată este operă de adâncire personală, și prin urmare de diferențiare. Marii oameni de cultură, marii creatori în ordinea spirituală nu au fost niciodată democrați; nu au fost democrați nici prin temperament, nici prin practică politică. Iată un exemplu chiar din țara noastră și poate unul tipic: d. Iorga. Sentimental, ca orice om de inimă s-a plecat milos asupra masselor necăjite, și a cerut pentru ele dreptul la viață. Dar dreptul lor de a hotărî în chestiunile de bază ale statului, nu. D-sa este de altfel autorul lapidarei formule care definește o epocă și o structură spirituală: democrația nu este stăpânirea prin popor, ci stăpânirea pentru popor (adică în folosul poporului).

Se poate ceva mai clar?

Vă închipuiți dvs. un om cult, vecinic frământat de probleme, vecinic inventiv și iscoditor, consimțind să intre în rânduri și să se supună hotărârii — după criterii numerice — a majorității? De ce să nu ne aducem aminte că însuș Rousseau care numai o cultură solidă și organică nu a avut, dar care era desigur atins de aripa geniului, însuș Rousseau preconizà dreptul individului de a protesta împotriva hotărârilor majorității (cu ce spirit de consequență, rămâne de cercetat!).

Sau poate e plausibil spectacolul unei masse de intelectuali oameni culți, trăind și lucrând după normele și principiile democratice.

Nu, cultura este în esența și urmările ei hotărît aristocratică. Confratele nostru a călcat cu stângul.

…Sau face o ușoară confuzie. Căci e adevărat, în regimul democratic se poate identifica o mai mare răspândire a culturii. Dar cultura aceasta a masselor nu este cultură; ci, așa cum stabileam, mai degrabă instrumentul technic al unei forme speciale — foarte aproximative — de civilizație. Este cultura al cărui summum se atinge în așa numitele universități populare, plagă paralizantă a adevăratei culturi. Cultura stearpă, îndrăzneață și mărginită a mentalității anchilozată în cl. VI de liceu. Docta ignorantia la propriu, nu în înțelesul de îndoială metodică a lui Nicolaus Cusanus. Dacă de aceasta vorbește confratele nostru, are dreptate. Dar o asemenea cultură o lăsăm democrației.

Institutul Românesc optează hotărît pentru celalt fel de cultură; care de sigur nu va aduce la întărirea ideilor democrate.

11 Sept. 1926.