FUGA ÎN EGIPT

(Articol cu tâlc, care ocolește noul proiect de lege al Presei)

…Îngerul Domnului s-a arătat deci, și a poruncit cele ce trebuiau făcute: Maria să ia Pruncul și să fugă în Egipt. Pruncul nu era altul decât Iisus. Ca să scape de urgia urmăritorilor, Maica Domnului s-a supus poruncii. Pruncul Sfânt ar fi putut invoca pentru El protecția Tatălui Ceresc; ar fi putut găsi în El puterea de a deslănțui minunea, și de a se păstra nevătămat în mijlocul iureșului sângeros după Cel Nou născut.

Nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Primul act al vieții lui, a fost de umilință și de supunere. Și-a recunoscut natura pământească, atâta vreme cât nu-i sosise încă ceasul; și a acceptat legea firii în care se întrupase; înțelegând că ceeace era dumnezeesc în el, abia mai târziu trebuia să lucreze.

Iată deci că a înfrunta primejdia, în potriva căreia nu poți face omenește nimic, nu e o dezerțiune. Să fii Dumnezeu și să te pleci înaintea urgiei oamenilor, nu însemnează asta să renunți la dumnezeirea ta? De bună seamă că nu, de îndată ce Iisus însuș a acceptat fuga, — și de îndată ce funcțiunea dumnezeirii era în acel moment numai virtuală în el.

A nu te opune răului, ci a te feri din drumu-i, se dovedește, astfel, a fi pentru noi, omenește, o indicație necesară. A te feri din drum, tocmai pentru a pune la adăpost, pentru ceasul în care se va plini vremea, puterile pe cari Dumnezeu ți le-a hărăzit, ca să le faci rodnice întru ajutorarea celor ai tăi.

Maria a luat pe Pruncul Iisus și a fugit în Egipt. Minunată pildă de supunere și de prevedere. Pruncul Iisus nu a stat să înfrunte pe ucigași. E așa de firesc. Dar ascultați totuș pe închinătorii romantici ai eroismului cu orice preț: cum, era fiul lui Dumnezeu, și nu a pregetat să fugă? A acceptat să se declare înfrânt în fața oamenilor și nu a deslănțuit asupra lor fulgerele mâniei Dumnezeiescului Său Părinte. Vedeți, nu. Și nici Părintele lui nu a hotărât altfel. Ci a poruncit fuga la adăpostul din țara Eghiptului, impunându-I acest pas de umilință. Spre mai marea slavă a Lui de mai târziu.

Să fi stat pe loc, să moară? Frumos. Cel mult frumos adică. În fapt, nici măcar atât. Căci frumusețea aceasta îndoielnică ne ridica nouă putința mântuirii, pe care așa de îmbelșugat ne-a pus-o la îndemână mai târziu.

A fugit. Dar nu ca să rămână acolo, în pază bună și în căldură. Ci ca să se păstreze pentru ceasul pe care Dumnezeu I-l hotărâse; pentru ca să se reîntoarcă la ai săi, unde trebuia să înceapă minunatele Lui isprăvi; între cari nu cea mai lipsită de însemnătate a fost când a luat biciul, și a isgonit pe negustorii cari spurcau cu larma lor provocatoare casa Tatălui Său.

A, există — vedeți — și un eroism al umilinței; eroismul cotidian, fără gesturi, și fără pathos, ignorat de toți, răstălmăcit de toți, batjocorit de toți. Răscolitorul, tragicul eroism al celui care-și simte chemarea, care-și știe îndatoririle grele ale acestei chemări, și care își impune aspra disciplină de a aștepta, întreg, ceasul în care trupul și sângele lui se vor frânge cu folos pentru iertarea păcatelor noastre.

Când steaua Betleiemului se arată deasupra capetelor noastre noi ne gândim că după arătarea ei a urmat fuga în Egipt, și intonăm, în încordarea tuturor nădejdilor vechiul îndemn vecinic nou: „iată, mirele vine la miezul nopții, și fericită e sluga pe care o va afla priveghind”.

25 Decembrie 1929