JUXTA CRUCEM

…Pe vremea aceea altarul lui Grünewald băjenărea pe la Muenchen. Gonit din Colmarul alsacian de urgia răsboiului; sau pus la adăpost, în potriva unor pretențiuni de peste hotare — cari nici nu au întârziat să se valorifice. Sorții căzuseră. În primăvara spălăcită a lui 1919, Germania lichida, într-o dureroasă înfrângere morală, nenorocul armelor sale. Și în cetatea de pe malurile Isarului, grea de mândrie și de amintiri, neamul germanic își lua adio dela tripticul crucificării, cerut înapoi, la locul de baștină în Colmar.

La vechea pinacotecă din Barerstrasse, unde fusese expus panoul, era un pelerinaj. De dimineața începeau să curgă școalele cu profesorii lor; și oameni de toată mâna, simpli — sau mai evoluați, solidari cu toții, ca descendenți spirituali direcți, cu meșterul Grünewald care în acele ceasuri grele întrupa încă și mai mult par-că sufletul vechei Alsacii germane. Perindarea tuturor în fața crucificatului, căpăta, de sigur un alt sens, mai adânc și mai tragic decât plângerile periferic-sentimentale și intonarea vechiului cântec de mișcătoare aducere aminte:

O Strassburg, o Strassburg…

Am fost să-l văd. O durere aproape fizică; covârșitoare în ori ce caz. Crucea cu trupul Domnului proiectată pe un cer de cositor. Nu e un simbol; nici o adâncire transcendentă; nu e nici resemnare, nici nu se deschid zările mântuirii ca o nădejde. Pe cruce spânzură un biet trup de om, frânt de durere; cu degetele crispate de suferință ca picioarele unui păianjen în agonie; — cu carnea plină de vânătăi, ca și cum descompunerea ar fi început deja; — cu două picioare informe, umflate de înfiorarea cuiului, peste cari se prelinge o dâră băloasă de sânge. În stânga crucii, Maria. O Marie cu fața mai degrabă un stârv; dacă nu ar fi în ea desnădejdea ochilor halucinați și roșul strident al gurii, într-un văl de un alb crud, de cretă. Iar în dreapta, Ioan. Nu Ioan pe care îl cunoaștem noi, metafizicianul prăpăstios și pasionat; ci un Ioan rece, impasibil aproape, impersonal. Mâna cu arătătorul întins, un arătător subțire, lung, precis cu indicațiunea unui istoric, arată înspre Cel spânzurat pe cruce: ECCE HOMO!

Da, iată OMUL. Răstignirca este un fapt istoric, și un simbol. Ea închipue suferința acumulată, de proporții enorme, a omenirii. Pe lemn atârnă EL, pentru că numai el putea purta pe umeri toată durerea trupului, câtă s-a îngrămădit de la săvârșirea păcatului. Iar crucea a fost înfiptă sus pe Golgota. Dacă și aceasta are un sens — Golgotha, quod est Calvariae locus (Matei 27.33) — nu știu. Dar că jertfa a trebuit să se împlinească acolo sus, nu e fără nici un rost. Sus, adică în văzul întregii lumi antice, care într-o desperată stăruință încercase excluderea, sau cel puțin ignorarea suferinței câtă este ea în univers.

Aci stă marea întoarcere, mare semnificație omenească a creștinismului: durerea este un fapt; care nu străbate în încheieturile lui cosmosul, ci neamul omenesc. Creștinismul nu ia față de această durere atitudini protivnice; nu o ignorează, nu o combate; ci înșelată în nădejdile ei de mântuire, prin Cristos-omul omenirea se dorește după dreptul și libertatea de a-și plânge înfrângerea.

Omul este cel care se svârcolește în chinuri sus la locul Căpățânii. Nu Cristos-Dumnezeu. Știu, și Dumnezeu poate să sufere; și Dumnezeu suferă. Când fiecare din noi își întoarce fața dela EL, și lasă drum iubirii sale către vadurile întunecate ale diavolului, Dumnezeu plânge. Îmi aduc aminte cât de puternic e în L. Blois sentimentul acesta pentru Dumnezeu care suferă pentru că e părăsit de oameni. Pe cruce însă a fost părăsit durerii sale omul, de către Dumnezeu. Plângerea Celui răstignit nu o spune oare destul de categoric? „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai lăsat?” (Matei 27.46). Și nu este caracteristic că în isbucnirea suferinței Lui, Christos găsește exact aceleași cuvinte ca și psalmistul?: „Deus, Deus meus… quare me dereliquisti?” (Psal. 21. 2). Ca și psalmistul care nu a fost decât om.

Fără retorism, fără pathosul eroic al Grecilor, de care nu a putut scăpa nici o personalitate așa de măsurată, adânc cumpănită și sinceră ca a lui Socrates, gemătul acesta este plânsul simplu, umil și necontrafăcut, expresiunea veridică a sufletului închircit de dureri sub gesturile teatrale și inutile ale lumii vechi. E recunoașterea pur și simplu a unui fapt; și anume fără comentarii.

Toată metafizica creștină e dominată de această trăsătură fundamentală. Ceea ce există nu are nevoie de justificare, nici de fundare teoretică. Nici măcar de explicare. Răul e; ca o stare, de fapt. Păcatul originar, de la care derivă în timp, răul, nu reprezintă o demonstrare a necesității răului, care există, aș zice, ontologic. Primul om a păcătuit atunci când s-a îndreptat înspre cunoștință. Dar nu întâmplător, prin intervenția unui principiu exterior al răului, diavolul; ci în virtutea unei slăbiciuni existând chiar în om. Căci diavolul când a voit să ispitească, nu s-a întors către Adam, ci către femeie. De ce? Pentru că el știacă femeia nu va rezista ispitei. Ea era deci mai slabă; iar dacă a greșit, trebuia să greșească; propter imbecilitatem sexu. Posibilitatea păcatului preexistă deci în om căderii, în acelaș fel în care firul de iarbă e închis în sămânță. Profund realistă, metafizica creștină este lipsită de dialectică.

Este adevărat, istoria gândirii și a suferinței omenești cunoaște și alte soluțiuni; cari din punct de vedere al arhitectonicei filosofice pot apărea unora ca mai complicate și mai impunătoare; Budhismul de pildă, așează durerea la chiar baza realității, fundând prin aceasta teoretic caracterul ei de necesitate absolută. Mă gândesc însă dacă toată această subtilă și confuză dialectică, înfățișată în forma unei exuberante cosmogonii, este în adevăr mai impunătoare decât recunoașterea simplă, dar tragică, a faptului, așa cum o face creștinismul.

Și pe urmă, unde duce o asemenea dialectică? Dacă existența este înfrățită cu durerea, evasiunea din suferință trebue să echivaleze cu smulgerea din realitate. Prescripțiuni technice precise indică — în adevăr — înțeleptului, calea pe care trebue să o urmeze pentru ca să se poată desprinde din existență, trecând în Nirvana. Dar pe deoparte soluțiunea aceasta — care nu e decât prea radicală — nu rezolvă problema decât suprimând individul; iar pe de alta, acolo unde această suprimare — din diferite motive — nu este posibilă, singurul drum, care mai rămâne deschis, este calea pasivă și întunecată a resemnării. Plecând de la faptul concret al durerii individuale, budhismul hipostazează suferința într-un fel de durere cosmică. O frumoasă și cutezătoare construcție de gândire, — sigur. Din nefericire însă, trecerea în Nirvana nu e decât… saltul în gol.

Mai este lumea greacă, pe care nu o putem ignora. Pe care însă prea ni-o închipuim senină, însorită, entusiastă, mergând cu pieptul deschis înspre victoriile vieții. S-a observat, cu drept cuvânt, că trăsătura fundamentală a întregei antichități este hedonismul, urmărirea stăruitoare a bucuriei, în accepțiunea ei largă; cuprinzând, de la plăcerea brutală a trupului până la cea spiritualizată a contemplării realității ultime, toate formele, cele mai variate și mai complexe ale bucuriei. Erosul grec, vehicul sau metodă, el însuș proteic și nesfârșit de diferențiat, este oarecum expresiunea tipică a structurii spirituale antice, a idealurilor acestei lumi. Foarte puțini sunt însă acei cari au înțeles că în spatele acestei vecinice saturnale pe care o imaginează închipuirea noastră, cam grăbită întru generalizare, stă tocmai desamăgirea și durerea unor sforțări făcute în zadar; că hedonismul nu este formularea unei realități care stă la baza vieții grecești; nu e răsfrângerea teoretică a unei stări de fapt; ci mai degrabă, tocmai din potrivă,expresiunea unei dorințe, crescută și împuternicită de golul rece al durerii. Dincolo de sfârșitul temut al bucuriei atât de stăruitor dorit, stă prăpăstios deschisă „moira”.

Cinismul grec, cu toate formele lui, este o sfidare, dar nu o înfrângere a suferinței; o încercare mai mult retorică, fără adâncime sufletească; o atitudine care își găsește răsplata mai adesea în admirația superficială și neînțelegătoare a mulțimii, de cât în adevărata liniște sufletească a înțeleptului, care înainte de orice este echilibru. Cinicul este un orgolios, și de aceea un singularizat între semenii lui. Punctul lui de reazăm e în afară; dar nu într-un absolut transcendent, ci în respectul temător al celorlalți. Formula lui de viață nu are valoare circulatorie; nu trebue să aibă, pentru că satisfacția lui stă tocmai în prestigiu, și nu poate da prestigiu decât tocmai ceea ce nu se poate realiza de toți oamenii. Este prea puțin ca cucerire pozitivă în problematica bucuriei, nu? Prea puțin și prea… epidermic.

Însăși vestita „ataraxia” a lui Epicur, care este una din consecințele istorice ale cinismului — cealaltă consecință este îndemnul la sinucidere, practicat de întunecatul Hegesias — înseamnă, față de pretențiunea permanentă a hedonismului — de a-ți procura, anume, un maxim de plăceri — un jalnic faliment. Căci nici înțelepciunea aceasta epicureică nu este o atitudine pozitivă, de afirmare a individualității, ci trecerea într-o defensivă fricoasă în fața realității recunoscute a durerii, care cel mult ar putea fi neutralizată. Dincolo de anestesiantul epicureic, nu mai e nimic.

Și tot așa cu diversele variante ale doctrinei stoice. Cari până la urma urmelor nu duc de cât la o mutilare a vieții noastre afective, prin reducerea voită a facultăților de cunoaștere.

Ce deosebit este tabloul acesta așa de întunecat și desnădăjduit, — de bucuria vecinică și isbăvitoare pe care ne-o închipuim domnind perpetuu sub cerul albastru al Eladei. Din el se resfrânge desigur altceva; și anume: convingerea că ceia ce vechii Greci urmăreau mai stăruitor — isgonirea durerii din omenire — era o imposibilitate de fapt; că suferința se strecoară pretutindeni acolo unde nevoia fericirii se face simțită; iar dumnezeiasca bucurie împăciuitoare este cu atât mai greu de cucerit, cu cât mai însetat și mai stăruitor alergi după dânsa…

Se poate vorbi așà dar, după aceste scurte indicațiuni, de un faliment al metafizicei antice. Terapeutica greco-indiană a dat greș; nihilism de-oparte; resemnare de alta. Ambele altoite pe voința stăruitoare, dar neputincioasă, de a negà durerea. Creștinismul lichidează idealurile lumii antice; între altele și prin aceea că recunoaște nu numai existența de fapt a suferinței, dar — atitudine fundamental nouă — și drepturileei la existență.

Nietzsche a crezut că poate arunca suprema insultă creștinismului, considerându-l drept o morală a sclavilor. E o eroare; chiar dacă ea vine dela un om de netăgăduit geniu. Mai întâiu creștinismul nu este o morală; el depășește cu mult limitele unor asemenea preocupări. Chiar desbrăcat de esența lui adânc religioasă, le depășește; încadrând toată existența într-o interpretare metafizică. Nietzsche nu avea de unde să o știe: într-o familie de pastori protestanți, tradiția metafică a creștinismului trebuià să fie de mult pierdută.

În al doilea rând, de sclavi nu putea fi vorba atunci când se cumpănește structura intimă a evangheliei; căci recunoașterea drepturilor la existență a durerii nu duce la luptă în potriva ei, — e drept; dar nu duce nici la resemnare.

Știm de unde vine această falșă apreciere. Nietzsehe era prea adânc îndrăgostit de idealurile lumii antice și de imaginea unei forțe în continuă acțiune, pentru ca să-și poată însuși noua perspectivă care singură face cu putință înțelegerea creștinismului. Om de geniu, de sigur — dar… filolog clasic; și cu atât mai ancorat în antichitatea elină și mai legat de idealurile ei, cu cât era mai de geniu.

Nu există, nici din punct de vedere istoric, punți de legătură între lumea creștină și cea greco-indiană. Asemănările sunt superficiale și valabile numai pentru incompetenți. Stoicismul — formă premergătoare evangheliei? În nici un fel. Dela Zenon la Cristos sunt deosebiri fundamentale nu numai de natură și de inspirație, dar și de atitudine. Stoicismul acordă un caracter negativ bucuriei, și caută să o provoace înlăturând durerea. Creștinismul primește durerea ca o realitate, dar nu o neagă, ci O VALORIFICĂ.

Dela răstignire, lumea știe că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărîtoare pentru suferința sau fericirea noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în fața lor. Astfel durerea însăș poate deveni isvor de nesfârșită bucurie, dacă ea îndeplinește un rost și își capătă un sens în ancorarea noastră înspre mântuire.

Această înaltă semnificație morală a durerii, creștinismul a găsit-o; ea stă în acțiunea purificatoare asupra sufletului. Askeză. Suferința nu poate fi pedeapsă trimisă nouă de Dumnezeu întru ispășirea păcatelor; ci tovarăș iubit și fericitor, prin care sufletele noastre se desprind de contingențele concretului, înălțându-se în sferele fericite ale libertății adevărate, — focul în care ele se lămuresc, binecuvântarea unui Dumnezeu îndurător care nu ne poate lăsa pradă năclăielii. Creștinismul este deslegarea dumnezeiască a problemei lui Iov, pe care lumea antică nu o puteà primi de cât cu revoltă legitimă, dar în potriva căreia nu erà în stare să întreprindă nimic…

Cristos a fost spânzurat pe lemn; și a suferit; omenește; dar nu atât pentru ca prin suferința lui să ne mântuiască; ci pentru ca prin pilda lui să ne învețe a ne mântui. Cristos a fost răstignit — și a înviat. CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND, — prin suferința lui înfrângând suferința.

Pilda este lămurită. Durerea e drumul mântuirii, — calea pe care ne putem câștiga pe noi înși-ne; minunile sunt la îndemâna ori cui; numai să știi a te înțelege, și a cere dela tine.

Mișcarea lumilor nu s-a săvârșit încă. Legea nouă e legea iubirii și a suferinței; dar ea nu e decât un drum. Cuvântul Apocalipsei stă încă neîmplinit; deci cată a pătrunde înțelesurile Crucii, și pregătește-te întru marea înnoire care va să vină.

1927.