LASCĂR VOREL

Câți sunt, în marele public al Bucureștilor, cei cari își mai aduc aminte de pânzele frământate, chinuite, surprinzătoare de noutate și străbătute de o înaltă intelectualitate, pe care le expunea prin 1912 la expoziția „Tinerimii artistice” Lascăr Vorel?

Lascăr Vorel a fost. Sunt aproape nouă ani de la moartea lui, întâmplată la Muenchen unde se așezase de aproape douăzeci de ani. Și nu știu de ce în acest sfârșit de toamnă târzie mă gândesc mai stăruitor la el. Poate pentru imaginea aceasta a vieții agonizante, care încearcă să se împotrivească morții, smulgându-i o zi de soare mai mult, este într-un fel însuși simbolul trecerii lui prin această lume.

Un necunoscut pentru istoria noastră culturală, și totuși unul din cele mai strălucite exemplare de spiritualitate românească.. Românească? Era pictor? De sigur. Dar ce viu era! Numele lui l-am cunoscut întâia oară la Noua Revistă Română. Prin 1911. Trimisese câteva schițe literare, cari au și apărut. Fine, nervoase, fruct mai de grabă al unei gândiri disciplinate și strecurându-se sigură printre subtilități și nuanță; analist de o ascuțime aproape cazuistică, și totuși, în scris chiar, un ochiu plastic.

Personal, l-am văzut ceva mai târziu la Muenchen; în Schwabing, la Stefanie-Kaffée. Cine a trecut prin viața artistică și intelectuală a Germaniei de Sud, și nu a freuqentat pe d. Oberdörfer dela Stefanie-Kaffée! Cum ședea el închiondorat, vecinic mahmur și prost dispus, uitându-se dușmănos la clienții lui, care nu aveau alt cusur decât că-i consumau cafeaua — și ce cerea! „Bliemchen!” — și plăteau cinstit… Acolo l-am cunoscut și pe Vorel. Seara târziu, ședea liniștit la o masă, făcea ochii mici ca să te privească prin fumul de țigară; și vorbea; potolit și dulce, cu un glas cald învăluitor, cu mlădieri ciudate, uneori ca de femeie. Avea o frunte enormă, aproape monstruoasă, gata să plesnească par-că sub frământarea dureroasă a gândului pe care îl adăpostea. Gândul era activitatea lui de predilecție; aș zice că o exercita incontinuu, cu o plăcere aproape sadică. Sadică, pentru că analiza spirituală permanentă la care se deda, dizolvase aproape, pentru el toate formele de manifestare ale geniului omenesc. Iar admirația pentru marile monumente de cultură îi era otrăvită de conștiința insuficienței pentru generația noastră a tuturor vechilor forme de creație. Mi-aduc aminte cu ce zguduitoare emoție vorbea odată de Rembrandt „din a doua perioadă”; cum îi diseca opera, cum desprindea elementele noui, revoluționare în luptă cu vechea manieră sigură și „definitivă”. Cu ce pasiune urmărea în viața contimporană temperamentele cu adevărat artistice!. Este emoționantă în această privință o amintire, de un interes mai general. Primisem din țară catalogul „Tinerimii”. I-l arătasem și îl cercetase cu atenție. Seara l-a adus la cafenea. Era ca de obicei sobor mare: era și Wedekind cu replicele lui scabroase și violente, și Nebeltham de la Schauspielhaus în perfecțiunea de „dandy”, și Galbranson și Weissgerber timid și totuși sigur de el, și Marc de la Blauer Ritter, ambii aceștia din urmă mari puteri ale picturei germane nimicite în războiu; Doro Maier, taciturn și impasibil, Albert Bloch, Emsen sfios și delicat ca a fată mare și Bolz impetuosul. Aproape în unanimitate, toți s-au oprit asupra unei reproduceri din Theodorescu-Sion: „Pescari”. Bucuria reținută și totuși emoționantă a lui Vorel nu e ușor de uitat nici acum, după cincisprezece ani. Și el tot la Sion se oprise, nu ca la un artist cristalizat, ci ca la unul ce căuta.

De sigur prin connaturalitate. Căci toată viața lui, asta a făcut Vorel: a căutat. Ceasuri și zile întregi l-am urmărit în fața planșetei sau a chevalcului. Nu picta; rezolva probleme. Suprafețe de culoare lângă alte suprafețe. Linii lângă linii, sau deacurmezișul, în ritmuri noi, mai adesea formale decât plastice, dar întotdeauna interesante și surprinzătoare. Toată înfrigurarea novatorie a cubismului, el a trăit-o printre cei dintâi. Am un portret în ulei lucrat de el. Problemele cubismului sunt deja puse. Expresionismul s-a frământat în mintea lui, ca în capul unui novator. Procedeul întrebuințat de Kokoschka, și anume prezentarea unei figuri „de face” și de „trois quarts” în chip public. Și câte alte probleme puse și rezolvate în acest spirit adânc în vecinic neastâmpăr și în frământare.

De pe urma lui au rămăs puține lucruri: câteva uleiuri risipite pe la prieteni, și resturile unei expoziții pe care o făcuse împreună cu Heckel la Golz. Mai ales acestea din urmă sunt de cea mai mare însemnătate. Se găsesc în țară, la Piatra Neamț; nu le cunoaște nimeni, și e păcat.

Domnul Bunescu, care are atâtea merite în organizarea vieții noastre artistice, nu ar voi să se gândească la o „expoziție retrospectiva Lascăr Vorel?”.

24 Octombrie 1926.