VIRGULA

Sunt oameni foarte de treabă, cari, în împrejurări de convorbire destul de pacinice, ajung să ridice tonul și să se enerveze pentru simplul motiv că nu știu să respire convenabil când vorbesc. Cazul e foarte frequent: și mă surprinde faptul că medicina, care, mai ales în ultimul sfert de veac, a dat dovadă de multă subtilitate, ingeniozitate și elasticitate intelectuară, nu a luat în studiu această problemă destul de precisă, a cărei rezolvare ar contribui sensibil la reducerea numărului oamenilor cuprinși în categoria cu totul vagă și irevelantă a „nervoșilor” sau — mai rău încă — a „neurastenicilor”.

Cunosc însă un alt caz, cu mult mai interesant, pe care îl urmăresc de peste cincisprezece ani; evident, nu stăruitor sau sistematic; fără să caut sau să provoc prilejurile; dar nelăsând să-mi scape nici unul din cele cari mi se ivesc. Este anume vorba de una din cele mai vaste personalități cugetătoare ale culturii noastre. Numele nu interesează. Interesează cazul.

Și cazul, iată-l. Pe omul de care vorbesc l-am frequentat o vreme aproape zilnic. De unde se poate deduce că îl cunosc destul de bine. Mi-aș permite să spun sunt chiar prieten. Ceea ce însemnează că îl apreciez în chip deosebit. Ne împăcăm suficient de bine. Cred că deși cu multe ocoluri și cu o infinitate de nuanțe deosebitoare — gândim în diferite probleme fundamentale la fel; suntem în fond înrudiți sufletește.

Și cu toate acestea; l-am auzit vorbind de nenumărate ori; în dialoguri scurte sau mai prelungite, în conferințe. L-am cetit; în articole sau în studii. Întotdeauna am avut aceeaș impresie; nu pot să-l urmăresc suficient. Dacă vorbește și iau note, controlând însemnările, trebue să recunosc că are linia unitară de gândire; și o frumoasă închegare a vorbirii; dar dacă nu iau note, nu-mi rămân decât crâmpee; deci interesante și sugestive, dar a căror exploatare nu este completă. Mi-am controlat impresiile adesea cu alți auditori; invariabil răspunsul a fost: foarte interesant, dar cu materialul și cu ideile astea se putea face o conferință mai frumoasă încă! Ceea ce totuș este inexact. Căci dacă citești aceeaș conferință după stenogramă, ea este fără cusur. Straniu, nu?

Până deunăzi, când i-am cetit un articol mai întins. Îl urmăream cu greu. Tema și ideile mă interesau; dar nu-i puteam prinde șirul argumentării. Mă dovedeam neputincios și-mi era penibil. Așa de penibil, încât m-am hotărît să descos tot articolul, frază cu frază. Nu a fost nevoie de prea multă muncă. Dela a doua pagină am descoperit cu surprindere că omul meu nu știe să pună virgulele. Acestea ocupau locurile cele mai fanteziste. Nu vorbesc de cele dinaintea lui și de cari sunt pline paginile; aci pot fi îngăduite… libertăți. Dar dacă eu scriu de pildă: „calul meu, aleargă”, punând adică virgula după calul meu, atunci nu mai e vorba de nici o licență. Ei bine, cam așa scrie omul meu. E ca și cum ai fi isprăvit de redactat o pagină și pe urmă te socotești: ia să mai pun vre-o douăzeci-treizeci de virgule. Și le pui cu furca, absolut la întâmplare. Evident, în asemenea împrejurări: „ca, vântul” (eu nu exagerez nimic; dar ce are aface o virgulă mai mult sau mai puțin!).

Și totuș are aface. Experiența mea nu s-a oprit aci: am luat o frază și i-am așezat virgulele cât am putut mai convenabil. Dar s-a întâmplat și cazul impresionant că nu am putut să așez virgulele. Fraza se refuza unei disciplinări sub punctuație. Ei, iată ce e foarte grav; și iată ce explică o mulțime de lucruri!

Omul meu gândește logic, dar nu se exprimă întotdeauna logic.

Rândurile acestea îi pot cădea în mână. Nu este exclus să se recunoască. Dar mi-ar părea rău să se supere. Căci nu pentru el scriu aci. La el lipsa de disciplină în exprimare e sublinită de mari calități de gândire. Dar la alții? Căci răul este răspândit.

Nu mai scrim logic, — și nu mai gândim logic. Mașinăria noastră intelectuală ratează ca un motor ramponat; ia câmpii ca un cal nestrunit. Lipsește gândirii noastre curente cea mai elementară disciplină.

Prin meseria mea sunt în contact permanent cu mințile tinerimii noastre. E dezolant; cum vorbesc: fără șir și fără sens; cum răspund: în totdeauna alături de întrebare; cum nu știu să prindă miezul unei afirmații; cum nu sunt în stare să înțeleagă înlănțuirea a două idei; cum nu pot să deosebească contrariul de contradictoriu; cum nu pot face o analogie pentru că nu știu apropia termenii de acelaș grad și aceeași generalitate; ș. a. m. d.

Îmi veți răspunde că totuși copiii învață logica; la liceu și la universitate. Știm. Dar în liceu, așa cum se face, logica nu e de nici un folos, pentru că e prea dificilă și subtilă; iar la universitate… logica e o disciplină filosofică. Și pe urmă o intervenție la universitate ar fi prea târzie. Studentul vine aci cu posibilitățile de gândire deja formate. (Căci doar ăsta e rostul liceului).

Atunci? Atunci ne sălbătecim.

Sunt totuși fructele școalei realiste, care trebuia să ne fericească cu o generație de minți agere, aplicate strict la realități. Experiența am făcut-o. Copiii noștri au sburdat destul prin câmpiile „științei pozitive”. Credem că a venit vremea și de treabă mai serioasă.

Deci — înapoi la gramatică!

Evident nu vom face din orice licean un Spinoza; cu siguranță însă, din orice licențiat un absolvent efectiv a cel puțin 4 clase primare.

Ceea ce va fi un câștig.

16 Iulie 1926.