De ce nu e bun șovinismul

Am scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre externe. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieții noastre de stat și de a căpăta din aceste elemente indicațiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră — principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare — este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaște cât de cât structura vieții noastre de stat și a vieții noastre spirituale, afirmația aceasta nu închidea nimic surprinzător sau… de rușine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste considerații au găsit un ecou la… Budapesta. Și anume în coloanele confratelui „Nemzeti Ujsàg”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul „Abandonarea latinității valahe”. Am cetit. Am cetit, și nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înțeles și mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atențiunea noastră.

Citez: „Cele scrise de ziarul Cuvântul sunt foarte instructive; și de natură a tempera entusiasmul exagerat care a contribuit la orientalizare și balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; și va înțelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democrației apusene, au aruncat Ardealul unei țări cu suflet oriental”.

Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc și dincolo de granița țării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeți, peste graniță se găsesc și oameni cari să fie sustrași deformației „patriotice” de perspectivă. Și dacă nu altceva, dar cel puțin un lucru pot opune acești oameni considerațiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost „aruncat” de nimeni, — și ca atare „democrația apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu „democrația apuseană” și cu „Europa occidentală” avem noi, de sigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul și creditul. Și nu am precupețit niciodată recunoștința noastră discretă, sobră și demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situația de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal și „Țară” au mers unul înaintea alteia, ca două părți ale aceluiaș tot, atunci când s-a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o așteptam cu dinții încleștați.

Dar confratele „Nemzeti Ujsàg” ne „denunță” Europei: vedeți, valahii ăștia nu sunt decât niște… orientali; și dv. le-ați dat Ardealul! Stranie și întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor, — dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? — coborându-se la rolul de delator. Când însă delațiunea e de așa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruțată nici un fel de umilință.

Când noi ne-am exprimat îndoieii în chestia latinității noastre și am afirmat caracterul categoric oriental al civilizației românești, am exprimat nu numai un fapt, ci și necesitatea orientării politicei noastre după realități. Nu ne-am gândit un singur moment că a nu fi occidental e o… rușine. Pentru că — am dovedit-o doară!! — nu există pentru un popor civilizații sau culturi superioare și inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realității, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului și a răsăritului, și a decide fără nici un fel de discuție prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii și civilizației răsăritene, dar e străin și de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica apuseană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: ați aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; și nu ni l-ați lăsat nouă. Nouă, — cui? Desigur, nouă — Ungurilor; cari se știe doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, și a-l cere dela democrația apuseană, pentru Unguri ca reprezentanți ai acestei democrații, iată, de sigur, încă o culme. Pe care o atinge „Nemzeti Ujsàg”; care știți ce însemnează: Gazeta Poporului.

În ce mă privește, eu am știut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică și că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, și — în păturile lui adânci — o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am și prețuit întotdeauna; pentru ceace aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice — cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, — sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari și păstori, viață autentică și un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă și mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Și iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moștenire, pentru a intra slugă proastă la occident. De ce? Ca să „capete” înapoi Ardealul. Ca și cum Ardealul se capătă și nu se ia, și ca și cum o țară cu un suflet ca al fraților noștri de peste munți se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuasia! Vai !

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite nici odată să dau lecții unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru frații mei, Românii. Ca să înțeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce șovinismul; și ca să se ferească de acest cel mai greu păcat al unei rasse.

21 Martie 1930.