Cealaltă față a tratativelor

Controversa asupra unității tratativelor cu Rusia continuă în presa noastră. Dar — oricât de tragi-comic ar fi — trebue să o mărturisim: continuă la noi, pentru că continuă… în Franța. Căci, nu știu de ce, dar așa am eu impresia că dacă presa franceză de dreapta nu ar avea aprehensiuni împotriva unui pact franco-sovietic, nu ar exista aprehensiuni de asemenea natură nici la noi. De când însă societatea telefoanelor asigură o așa de minunată legătură București-Paris, am devenit și noi mai informați — dacă nu mai inspirați — și mai europeni în anvergura considerațiilor noastre.

Îndărătnici și retrograzi cum suntem, noi nu întrebuințăm telefonul cu Parisul decât pentru treburile noastre particulare. Rămânând ca inspirația în materie de politică rumânească să o luăm din realitățile noastre de aci. Să continuăm, deci, discuția cu elementele noastre.

Discuția, nu însă controversa. Căci controversa, dacă e bine sau nu să avem relații de ori ce fel cu Rusia, pentru noi nu există. Pentru motivele pe cari le-am arătat aci; — și cari nu pot fi lipsite de valabilitate decât dacă nu vrei sau nu poți să înțelegi adevăruri elementare. Împotriva cărei stări nu e nimic de făcut.

Sunt, însă, din punctul de vedere al politicei noastre rumânești, o serie de chestiuni cari trebuesc lămurite. Nu numai în interesul relațiilor eventuale ruso-române. Ci în interesul general al fixării unei metode — ca să zicem așa — în politica noastră externă.

Va trebui să începem prin a recunoaște că momentul în care încep aceste tratative nu a fost ales de noi, — și ca să fim complet sinceri — nu ne convine, sau în orice caz ne convine mai puțin nouă decât Rușilor. După câte știm, nu s-a observat încă în chip public că tratativele acestea ruso-polone și ruso-române ajung în faza decisivă tocmai acum în preajma deschiderii conferinței dezarmării. De ce tocmai acum? E simplu: Polonia și România au în Europa, ca țări stând în hotar cu Rusia, poziție cu totul specială; care le asigură în discuțiile asupra limitării armamentului, dreptul la un mai ridicat coeficient de înarmare.

Dacă Rusia se grăbește astăzi cu tratativele, o face desigur și pentru ca la conferința dezarmării — unde va fi prezentă — să ne înfățișeze ca fiind pe calea unei normalizări a situației, și să ne conteste acest drept la o mai puternică înarmare. Evident, nimeni nu e bucuros să întrețină armate noui. Mai ales pe aceste vremuri. Dar este situația noastră normală, și se va normaliza ea în curând în așa măsură încât să renunțăm noi la coeficientul nostru excepțional? Nu. Sau e, în ori ce caz, o chestiune de discutat; și nu una care să se poată rezolva acum. Iată, însă, că la conferința dezarmării Rușii vor ridica, probabil, această problemă; în defavoarea noastră. De ce? Pentru că au prilejul să o facă. Și cine le dă acest prilej? Noi, cu tratativele dela Riga tocmai în acest moment.

Este din partea noastră o greșală de tactică? Chiar dacă ar fi, greșala nu e din partea noastră. Pentru că ÎN TOATĂ AFACEREA ASTA, NOI NU AM FOST DECÂT UN FEL DE CHIBIȚI. Este zadarnic să ni se spună la această afirmație proteste. Le respingem din capul locului, pentru că noi știm ce spunem; și nu ne-am îngădui în chestiuni așa de serioase, afirmații pasionate sau fanteziste. Tratative cu Rusia sovietică fuseseră începute, fără ca noi să fim încunoștiințați. Dacă la un moment dat am știut-o, — este pentru că am aflat-o noi. Când am aflat-o — singuri — ni s-a spus de ce e vorba. Dar numai după ce am aflat-o. Și atunci ni s-au dat asigurări că nu vom fi lăsați pe dinafară. Că nu vom fi lăsați pe dinafară, — asta e bine. Dar sunt anumite întrebări cari totuș ar trebui lămurite: 1. Trebuia — da sau nu — să fim și noi încunoștiințați de începerea tratativelor? 2. noi nu ne îndoim că nu era să fim lăsați pe dinafară; dar nu trebuia să fim întrebați și noi, dacă vrem sau nu să nu fim lăsați pe dinafară? adică cum, se tratează pentru noi și în numele nostru — fără ca noi să fim preveniți măcar?

Căci, vedeți, ori ce s-ar spune — noi așteptăm deja desmințirea Ministerului de Externe; și îl rugăm să nu se mai ostenească, pentru că nu o vom accepta — ori ce s-ar spune deci, situația asta e: s-a discutat și pentru noi; noi figurând literalmente ca o anexă, ca un stat clientelar, în aceste tratative. Ni se poate face, oare, nouă o vină că discuțiile ajung în faza decisivă astăzi, în ajunul conferinței dezarmării, adică într-un moment defavorabil pentru noi?

Asta însemnează că în tratativele cu Rusia noi avem astăzi ceva de dres. Și asta e o indicație asupra rezultatului tratativelor. Dar asta mai însemnează ceva: că noi nu avem o politică externă a noastră. Că inițiativele nu ne mai stau în mână; și că singurul lucru ce ne mai rămâne este să dregem ce au stricat alții pentru noi.

Ne reprezintă azi în tratativele de la Riga d. Mihail Sturdza, unul din cei mai harnici, mai pricepuți, mai îndemânateci și mai bine informați din toți agenții noștri din străinătate. Misiunea lui este însă, în împrejurările de acum, cu deosebire grea. Să nu ne dedăm deci unui optimism care ar fi cu totul deplasat;

— și să învățăm ceva din această situație.

10 Ianuarie 1932.