Tratativele cu Rusia

De când se vorbește de tratative cu Sovietele pentru încheierea unui pact de neagresiune, a început să reapară în presa noastră, în o parte a ei cel puțin, acea nesfârșită serie de clișee așa zicând premonitorii, mergând toate înspre aceeaș încheiere categorică: nici o legătură, nici o discuție cu „bolșevicii”, acești criminali ordinari, etc.

Atitudinea aceasta e cel puțin ridicolă. Căci lăsând la o parte chestiunile litigioase dintre Rusia și noi, — litigioase cel puțin în părerea lor, nu e mai puțin adevărat că Uniunea Republicilor Sovietice e un stat de 150 de milioane locuitori, și încă un stat în hotarul nostru. Nu e însă ridicul să ne închipuim că vom putea noi ține la infinit în carantină pe un vecin care administrează mai mult de jumătate din întinderea Europei, și încă partea cea mai bogată?

Și presupunând, prin imposibil, că am putea să o facem. În ce scop? Și cu ce perspective? Atitudinea noastră ar fi îndreptățită oarecum, dacă am ști că actualul regim e pe punctul să cadă, și să fie înlocuit sau cu un regim rus care ne-ar conveni nouă, sau cu un regim… european care ar lua în exploatare colonială Rusia.

Regimul rus care să ne convină nouă, nu-l prea vedem. Nu ne-a convenit Rusia țaristă; nu ne-a convenit Rusia lui Miliukow și a lui Kerenski; nu ne convine republica lui Stalin. Putem noi aștepta ceva mai bun?

Și, în definitiv, ce ne repugnă nouă în actualul regim? Ar fi, să spunem, un impediment pragmatic-politic: Sovietele nu vor să ne recunoască drepturile noastre asupra Basarabiei. Asta nu e serios. Drepturile noastre asupra Basarabiei nu pot forma un obiect de discuție. Pentru că sau Rusia vrea să meargă la Constantinopol pe la gurile Dunării, și atunci nici un regim — ori care ar fi el — nu ne va respecta drepturile asupra Basarabiei, chiar dacă ele ar fi recunoscute prin două zeci de tratate; sau Rusia renunță la planurile Împărătesei Caterina, și atunci Basarabia nu mai are nici o însemnătate pentru ea. Recunoașterea protocolului Basarabiei este însă, precum se vede, o chestiune de politică externă rusească și nu una de regim intern. Iar dacă e vorba de politică externă, mai ușor ne putem înțelege cu un regim actual care socotește Rusia drept o țară eur-asiană, de cât ca un regim „civilizat”, „occidental”, care ar urma tradiția concepțiunii petrinice.

Impedimentul moral? Nu putem sta de vorbă cu oamenii cari au distrus, au jefuit și au omorât? Asta doar ca să râdem. Noi ne mai aducem, doară, aminte de o Europă întreagă care pentru motive analoage nu voia, acum 100-150 de ani, să stea de vorbă cu Franța! Și pe urmă, cine suntem noi să aruncăm această bulă de excomunicare, atunci când nici un alt stat european nu o mai face?

Ar mai fi, de sigur, impedimentul principial-politic, republica sovietelor reprezintă o formulă revoluționară cu care nu voim să avem de aface; tratativele cu Rușii însă, ar putea înlesni propaganda lor la noi; și asta ar însemna „bolșevizarea” noastră. Am impresia că ideile noastre despre stările din Rusia sunt cu totul neclare.

Rușii au făcut o revoluție. Au făcut-o însă nu numai pentru ei, ci pentru noi toți. În acelaș fel în care la 1789 Francezii au făcut o revoluție pentru toată lumea. Probă că e așa, faptul că, în afară de Rusia, pretutindeni astăzi în lume regimul capitalist-burghez trece printr-o gravă criză; și o criză nu trecătoare, de îndată ce țări ca Anglia sunt de părere că vechea structură capitalist-burgheză trebue părăsită.

Rusia a făcut deci revoluția. A început-o adică. Și de atunci, de 15 ani, caută într-una formula convenabilă. Bolșevism? Nu. Bolșevicii nu mai sunt de mult la putere; și republica sovietelor nu mai e de mult bolșevică. Inerția face ca anumite forme și formule bolșevice să fie încă astăzi în circulație. Inerția și anumite necesități de oportunitate tactică. În fond însă, perioada romantic-revoluționară, cu ideologii ei, cu „doctrina” ei scoasă deadreptul din cărți, s-a închis de mult. În Rusia se caută astăzi, cinstit, patetic de cinstit, și cu mijloace adesea impresionante, o nouă formulă de viață. Care va fi aceea? Dumnezeu știe. Se poate spune însă că ea nu va fi cea comunistă — sau cel puțin că nu va fi cea comunistă a manifestului comunist și nici a internaționalei a treia. În așa măsură încât bieții comuniști din afară de Rusia apar astăzi — față de actualul stadiu al revoluției rusești — ca niște naivi cari luptă în slujba unei cauze de mult pierdute.

Primejdia comunistă — care era o primejdie întru atât întru cât urmărea realizarea unei formule artificiale, livrești în simetria ei geometrică — a trecut de mult. Ea nu mai e valabilă decât în țările îngust reacționare, care se închid cu încăpățânare prefacerilor firești ale vremii. Rusia comunistă a trăit. Rusia e o țară în revoluție, pur și simplu. Dar în revoluție sunt astăzi toate țările mari ale Europei. Vă închipuiți, poate, că în fond revoluția e mai puțin la ordinea zilei în Anglia sau în Germania decât în Rusia? Nu. Diferența e numai în formă. Împrejurările impunând celei din urmă metode mai radicale. Dar atât. Refuzăm noi însă să tratăm cu Anglia sau cu Germania? De ce, atunci, boicotul acesta pronunțat în potriva Republicilor Sovietice?

Suntem naivi, — sau ce suntem?

6 Ianuarie 1932.