Liga antirevizionistă?

Alarmat de faptul că peste o sută cincizeci de deputați englezi au semnat un memoriu cerând revizuirea tratatelor, confratele nostru „Universul” lansează prin directorul său, d. Stelian Popescu, un apel pentru formarea unei Ligi Antirevizioniste. Nu obicinuim a face procese de intențiuni. De aceea nu vom urma pe confrații noștri pe linia coborâtă unde au așezat discuția: dacă nu cumva apelul acesta e o încercare de diversiune în politica internă. Inițiativa confratelui nostru — ori cari i-ar fi intențiile — are și o valoare obiectivă. Și asta e suficient pentru a înlesni o lămurire serioasă și satisfăcătoare. Dacă înțelegem noi bine, apelul d-lui Stelian Popescu urmărește o cale precisă: crearea unei mișcări de opinie publică, pe baza căreia să se încerce o lămurire a opiniei publice mondiale asupra adevăratei situații, — adică asupra totalei lipse de fundament și dreptate a revizioniștilor cari se ridică în potriva hotarelor noastre. Să fie, în adevăr, asta metoda indicată ca să ne apărăm interesele? Mă îndoiesc. Și iată dece:

Metoda Ligei Antirevizioniste ar consta în a opune propagandei maghiare, de pildă, contra-propaganda noastră. Principial — foarte bine judecat. Căci dacă Ungurii au isbutit să câștige simpatii pentru cauza lor, atunci când nu au dreptate, — cu atât mai ușor vom reuși noi să restabilim lucrurile, dat fiind că obiectiv dreptatea e de partea noastră. Din toate punctele de vedere. Din nefericire însă, lucrurile stau numai principial așa. Căci convingerile opiniei publice europene nu se formează pe bază de date obiective, ci pe cale pasională. Iar calea aceasta e deschisă și înlesnită de o mulțime de elemente lăturalnice, împotriva cărora zadarnic ai încerca să lupți cu argumente obiective. Dacă astăzi, de pildă, teza revizionistă capătă aderențe din ce în ce mai largi — de ce nu am spune-o, de îndată ce așa e — apoi asta se întâmplă nu pentru că dreptatea noastră e mai puțină astăzi decât în 1919; ci pentru că s-a schimbat, în conștiința publică europeană, eșichierul în care se încadrează, pentru această conștiință publică, problema hotarelor noastre. Așa fiind însă, schimbarea aceasta de atitudine în chestiunea revizionismului nu provine în primul rând din propaganda inamicilor noștri; și de aceea nici contrapropaganda noastră nu ar putea fi prea eficace. Contrapropaganda, și deci nici Liga Antirevizionistă.

Dar atunci — să nu fie leac? Ba este. Nu însă în mișcările noastre de opinie publică, ci în politica noastră de stat. A ne menține pe baza tratatelor, e de sigur o atitudine juridicește perfect valabilă: nu însă și în fapt. Pentru că în fapt orice tratat poate fi, dacă nu revizuit, cel puțin înlocuit cu un altul. Și de aceea politica menținerii tratatelor cu argumente și mijloace juridice este nu numai ridiculă, dar și iresponsabilă. Ceeace se cere, este altceva; anume, așezarea noastră într-o situație DE FAPT de așa natură, încât revizuirea tratatelor să nu ne atingă — să fie față de noi imposibilă. Am făcut noi asta? Să vedem:

Pentru a o fi făcut, se cereau două lucruri: 1. organizarea țării în așa fel încât ea să reprezinte o forță a cărei dușmănie să fie temută și a cărei prietenie să fie dorită; 2. încadrarea țării noastre într-un sistem de alianțe și prietenii firești, care să facă imposibilă amenințarea granițelor noastre.

Organizarea lăuntrică a țării și crearea unui instrument serios de apărare nu s-a făcut. Lipsiți de simțul marilor prefaceri istorice, încrustați într-o mentalitate subalternă care ne împiedecă a lua cunoștință chiar de faptul că suntem un popor de 18 milioane, incapabili de a ne ridica până la contactul cu realitățile directe, noi am întârziat și întârziem încă în chip iresponsabil într-o politică învechită care nu mai poate da nimic astăzi, nici chiar în țările unde ea pe vremuri a luat naștere în chip firesc, și condamnăm astfel o țară bogată și un popor muncitor la o paralizie permanentă care nu are decât o singură ieșire: catastrofa.

Încadrarea noastră într-un sistem de alianțe firești, iarăș nu am făcut-o. Stăruim și astăzi, 15 ani de la răsboiu, într-o politică pasivă de păstrare — împotriva tuturor evidențelor — a legăturii cu „marii noștri aliați”, fără să voim a recunoaște că alianțele răsboiului nu mai există și că imperativele așezării noastre ne indică linii de acțiune precise. Acum câteva luni, la începutuI toamnei, am avut impresia că intrăm într-o epocă de inițiative. Și ne-am bucurat. Dar bucuria noastră a fost scurtă. Inițiativele au existat în adevăr; dar a lipsit executantul. Se cerea un om cu inteligență plastică; cu simț al realităților directe; cu înțelegere pentru problematica răsăritului. Ni s-a dat un om mort, cu acea blestemată inteligență de caldarăm de care vorbeam altă dată și care a fost întotdeauna nenorocirea popoarelor; un occidental uscat de sucurile vieții, pentru care toată realitatea se închide în câteva paragrafe juridice, iar frământările popoarelor se reduc la o seacă dialectică de cancelarii. Rezultatul? NUL. Stăm astăzi exact unde eram și acum un an adică: în afară de realitatea răsăriteană a Europei. Cu singura deosebire agravantă că anul trecut nu încercasem încă, iar astăzi suntem după o încercare nereușită. Iată.

Liga Antirevizionistă? Vai, domnule Stelian Popescu, e prea puțin. Căci problema e mult mai gravă. Și responsabilitățile nu stau la noi, în opinia publică; ci în altă parte. Să își facă, deci, datoria cei cărora le incumbă.

Nu?

2 Decemvrie 1933.