Tratate și granițe

Nu știm dacă până la sfârșit se va trece în faptă. Nu știm, adică, dacă în adevăr se va acorda Germaniei în chip efectiv dreptul de a se înarma, așa cum se înarmează celelalte popoare. Asta e, mai la urma-urmelor, indiferent. Căci după impresia noastră, Germania este deja înarmată. E, adică, pregătită pentru un viitor răsboiu. Că nu are artilerie grea sau mai știu eu ce? Se poate. Dar cine ar fi în stare să ne asigure că viitorul răsboiu va fi dominat de artileria grea sau alte instrumente de tortură a căror fabricare și posesiune au fost interzise Reichului? Evident, nimeni. Din potrivă, pare mai fondată ipoteza că forma viitorului răsboiu e aproximativ necunoscută astăzi, — în ultimul moment putând să intervină inițiative surprinzătoare, cari ele să hotărască de înfățișarea ostilităților. E obligatoriu, oare, ca aceste inițiative să apară numai în domeniile speciilor de arme interzise Germaniei? Nu. Ci, mai degrabă, dimpotrivă. Iar dacă nu vom avea naivitatea să credem că țara aceasta a stat dela 1918 cu mâinile în sân, va trebui să deducem că ea a făcut ceva în ultimii 14 ani, ca să nu avem dreptul a o socoti dezarmată.

Când a cerut, deci, egală îndreptățire și egal tratament în privința înarmărilor, Germania nu a cerut dreptul de a se înarma, ci altceva, mai important — alături. Că reînarmarea ar scădea numărul șomeurilor cu circa un milion (cifra contingentelor sub arme), se poate. Dar nici asta nu e chiar așa de interesant. Căci, în definitiv, un milion de soldați costă incomparabil mai mult decât un milion de șomeuri. Ce au urmărit, atunci, Germanii? Iată:

Am cetit acum de curând o lucrare de propagandă, excelent făcută, intitulată „Facteurs de puissance franco-allemands. Contributions comparatives à la question du désarmement”, și semnată de Hans Rohde. Impresia pe care unui neprevenit isbutește să o lase? Grozav de defavorabilă pentru Franța, care e înfățișată numai în cifre drept țara unui militarism feroce; și grozav de defavorabilă pentru Germania care apare ca un stat numai dezarmat, dar și pus cu totul la dispoziția armatelor vecinilor. Ce pretind, deci, Germanii? Dreptul de a se înarma? Nu. Ci altceva: dreptul de a trăi liberi, fără amenințarea sub care stau în fiecare clipă de a li se frânge junghitura de către oricare din vecini, — dreptul ca în desfășurarea energiilor poporului lor, să poată vorbi și lupta de la egal la egal.

De la egal la egal. Vedeți, aci e toată șiretenia trebii. Că ei, de fapt, vor fi lucrat și până acum sub regimul egalității, e sigur. Formal însă, nu. Noul statut al Europei conceput și realizat la Versailles, statornicea pe toată durata valabilității tratatului — principial pe vecie deci — că există două feluri de popoare: armate și dezarmate. Cari aveau dreptul să facă ce vor, și cari aveau dreptul să facă numai ce le îngădue cele dintâi. Că era bine sau rău, asta era o altă chestiune. Noi credeam că e bine. Germanii și foștii lor aliați, din potrivă, că e rău.

S-a ajuns acum, însă, la încheierea că principial cel puțin — Germania are dreptul să pretindă un tratament de egalitate. Ce însemnează asta? Practic, pentru noi, un singur lucru; că un întreg capitol din tratatul dela Versailles cade. Că, altfel vorbind, tratatele sunt pasibile de a fi revizuite. Nu avem decât a ne felicita, — succesul campaniei antirevizioniste întreprinse de noi, în ultima vreme este… evident.

Dar să fie, însă, înfrângerea noastră chiar așa de mare? Din fericire, nu. Este evident, în jurul tratatelor se poate discuta; și discuțiile pot duce la anumite retușări ale tratatelor prin bună învoială. E însă la mintea omului că nu toate stipulațiile tratatelor se pot discuta. Și între acestea, cele dintâi, stipulațiile privind granițele unei țări. Revizuirea tratatelor? Poate. Revizuirea granițelor însă, nu. La asta, vă asigur, nu se gândesc nici cei mai optimiști din amatorii de revizuire. Nu se gândesc, pentru că își dau seamă că nici o graniță nu se poate schimba fără răsboiu. Iar cine consimte să o facă în dauna lui, — acela își merită soarta.

Să nu ne alarmăm prea tare deci. Se revizuiesc tratatele. Nu însă și granițele. Pentru asta discuțiile în forurile internaționale nu sunt de ajuns. Mai trebue și răsboiu. Și mai trebue și victorie. Așa că, vedeți, problema se lămurește suficient: cine are granițe, să și le apere. Le poate apăra prin drepturile juridice, istorice sau mai știu eu cum, — cu atât mai bine. Nu, — va trebui să se înarmeze. Asta e situația.

O situație însă, cu nimic schimbată prin ultima revizuire a tratatelor. Căci putința de a fi atacați pe cale armată a existat oricând, chiar a doua zi, după tratatul din Versailles. Putința teoretică. Cât despre cea practică, să facem așa ca pentru noi ea să nu existe niciodată.

15 Decembrie 1932.