III.

Un om încovoiat pe o rădăcină de zid în ruină, în miez de noapte. La un semn al lui se iveşte un general roman în toată splendoarea sa. Priveşte nedumerit în jur, încearcă să recunoască locul în care se află. Fum, cenuşă, ruine. Caută un punct de reper ca oricare om rătăcit. Nu-l găseşte. Îl vede pe omul ghemuit pe zid cu genunchi la gură, se apropie de el.

— Eşti un ostaş roman?

— Da, răspunde, acesta obosit.

— Din ce legiune, din ce cohortă, din ce manipul, din care centurie?

— Nu fac parte din niciuna, dar mă aflu peste toate.

— Omule, nu cumva ţi-ai pierdut minţile?

— Încă nu şi tocmai aceasta fac, încerc să mi le păstrez…

Generalul vrea să se îndepărteze dar îşi dă seama că de fapt, bate pasul pe loc.

— Dacă eşti un zeu de ce ai luat această înfăţişare?

— Crassus, ştii bine că zeilor nu le place să fie cercetaţi.

— Eşti Marte, zeul războiului, cum de nu mi am dat seama?

— Ce te face să crezi?

— Oricine ar putea să vadă că de-abia ai ieşit din luptă. În jurul tău nu este decât prăpăd… Nu ştiu unde mă aflu, dar ştiu că sunt în puterea ta… Ţi-am adus toate jertfele cuvenite înainte de a porni la bătălie… Cu ce m-am făcut vinovat faţă de tine?

— Faţă de mine nu te-ai făcut vinovat cu nimic… Eu nu sunt Marte şi nici un alt zeu.

— De ce îţi place să te joci cu un sărman muritor? Poate eşti chiar Iupiter, aruncătorul de trăsnete.

— Văd că aşa nu o scoatem la capăt… De fapt n-are nici o importanţă cine sunt eu. Important este ce faci tu…

— Au fost destui care să spună, în stânga şi în dreapta, că am pus la cale ceva inutil

— Eu aş vrea să văd cum s-au desfăşurat lucrurile, pas cu pas, să se petreacă totul sub ochii mei.

— Adică vrei să mă însoţeşti…

— Voi fi mereu în preajma ta!

— Să mă ajuţi sau să-mi pui piedici?

— Să privesc, atâta tot. Să fiu martor la întreaga bătălie.

— Dar bătălia mea avut loc demult.

— Ai s-o mai dai încă o dată. Exact aşa cum a fost, fără să ascunzi sau să ocoleşti ceva.

— Iată un lucru care nici zeilor nu le stă în putinţă.

— În clipa următoare ai să şi uiţi că această bătălie a avut loc şi ai să iei totul de la cap, aşa cum a fost, convins că se întâmplă în prezent şi pentru întâia oară.

Guvernator al provinciei Macedonia, Marcus Licinius Crassus se pune în fruntea legiunilor sale.

— Încotro, generale?

— Spre Roma!

— Dar Roma se află în spatele tău. Tu te îndrepţi exact în partea cealaltă.

— Nici un drum spre Roma nu mai poate să treacă decât prin Dacia.

— Nu ţi-e teamă să spui în gura mare acest lucru?

— De cine să mă tem?

— Ştii cu cine stai de vorbă?

— Cu gândul meu. Iar gândurile mele cele mai ascunse, nimeni nu poate să le afle.

— Şi eşti convins că drumul tău spre Roma nu poate să treacă decât prin Dacia?

— Roma este mare şi se poate ajunge în ea oricum. Dar ca să ajungi cât mai aproape de cârma ei trebuie să faci un mic ocol prin ţara dacilor.

— Tu, Marcus Licinius Crassus, te afli foarte aproape de cârma Romei, ai fost consul, guvernezi acum o provincie.

— Cred că nu mi-ar sta chiar, rău să fiu eu cârmaciul.

— Pentru asta ar trebui să-i dai un brânci lui Octavianus Augustus.

— Gând al meu de taină, nimeni să nu te bănuiască.

— Am să fac tot ce pot…

De ce Octavianus şi nu eu?

El este nepotul lui Cezar…

— Cezar n-ar fi fost nimic fără Galia. Şi în Galia n-ar fi ajuns fără ajutorul tatălui meu, se ştie că era dator vândut, se ţineau creditorii după el, poate că l-ar fi vârât şi în închisoare. Tatăl meu nu a fost numai cel mai bogat aristocrat din Roma, Cezar şi Pompei nu ar fi putut să-l dea la o parte, însă el ar fi putut-o face cu oricare dintre ei, deci era cel mai puternic. În primul triumvirat el ţinea cumpăna dreaptă între Cezar şi Pompei. S-au înţeles să fie în toate egali, dar îl recunoşteau pe tatăl meu ca fiind deasupra lor. Şi, mai înainte de toate acestea, cine a salvat Roma de răscoala sclavilor, după ce Spartacus înfrânsese armatele? Ar mai fi existat Cezar, cu toată gloria lui şi ar mai fi ajuns Augustus împărat dacă sclavii lui Spartacus ar fi nimicit vechea noastră aşezare a tuturor lucrurilor? Şi dacă tatăl meu nu cădea ca un erou în luptă cu parţii, altfel ar fi arătat azi Cetatea eternă.

— Totuşi, Octavianus Augustus este nepotul marelui Cezar.

— A câta spiţă? Bunica lui a fost, ce e drept, sora mai mică a lui Cezar, dar el nu este decât un bastard… Pe când eu am venit pe lume chiar din coapsa lui Crassus, care, cum spuneam, nu a fost cu nimic mai prejos decât Cezar, ba chiar dimpotrivă.

— Octavianus s-a dovedit, totuşi, un bun conducător de oşti…

— Un fricos. În timpul primei bătălii a fugit în cort şi s-a vârât sub pat.

— Dar a câştigat la Philippi şi la Actium.

— Au câştigat alţii pentru el.

— Sub conducerea lui.,.

— A năimit, a plătit, a corupt, a înşelat, a vândut, şi-a trădat prietenii, nu s-a dat în lături de la nimic dar s-a pus întotdeauna la adăpost, aşa şi-a făcut el loc în vârful piramidei.

— Poate îl judeci prea aspru…

— Să lăsăm faptele să vorbească, gând al meu de taină… Pornise împotriva lui Antonius în numele republicii, dar s-a înţeles cu el şi cu Lepidus la Bononia, ca să înăbuşe republica. Şi a semnat cu mâna lui lista de proscrişi unde se aflau cei mai buni prieteni care l-au ajutat şi care aveau încredere în el. Cu învoirea lui a fost decapitat Cicero, pe care îl numise cea mai luminată minte a timpului. Cu învoirea lui, capul retezat al celui proscris a fost pus pe tribuna din senat, între cele două braţe desprinse şi ele cu sabia de trup. Aşa a ajuns el să pună mâna pe putere, asasinându-şi binefăcătorii şi intrând în cârdăşie cu duşmanii patriei şi ai libertăţii…

În vremea consulatului lui Marcellus şi Arruntius, când senatul şi poporul i-au cerut să ia puterea absolută, el nu a consimţit. N-a refuzat să primească greaua povară de a supraveghea aprovizionarea cu alimente a Romei într-o perioadă de mare foamete şi, datorită cheltuielilor făcute din averea lui, a scăpat poporul de spaimă şi de primejdii. Când acesta a vrut să-l răsplătească cu titlul de consul pe viaţă, el n-a primit.

— Acestea sunt înscenări pentru mulţimea de gură cască!

— Înseamnă că este un actor bun.

— Dar când eu voi avea Dacia la picioare, lui nu-i va mai rămâne decât să joace rolul unuia care se aruncă cu pieptul în vârful spadei.

Marcus Licinius Crassus simţi deodată că este cineva pe aproape care îi ascultă gândurile. Se zburli pielea pe el şi tot trupul i se scăldă în sudoare rece, ca la unul care a fost prins pe neaşteptate în timpul unei fapte nelegiuite. Lucrurile pe care le tăinuia sau le punea el la cale nu trebuia să le ştie nici vântul şi nici pământul dar iată că există cineva care lua cunoştinţă de ele. În tot imperiul roman zidurile au urechi, şi frunzele copacilor pot să asculte, Octavianus Augustus află tot ce se şopteşte, mai ales când este vorba de pretori, de comandanţi de oşti, de senatori, de consuli şi de consulari, de prieteni şi de toţi ceilalţi. Dar Marcus Licinius Crassus nici nu-şi dezlipise buzele şi nu avea în jur nimic după care s-ar putea ascunde cineva, pentru că se preumbla pe un ţărm pustiu de care se spărgeau valurile urlând sălbatic.

„N-are cum să afle, îşi făcu el curaj. La urma urmei, de unde spaima aceasta? Mă aflu în fruntea celei mai mari armate pe care o are Roma. Dacă Principele vrea capul meu, n-are decât să vină după el. Numai să-i dea mâna!”

Şi totuşi, nu se putea linişti. Ceva îi scăpă printre degete. Ce mai născocise dictatorul ca să poată să pătrundă în gândul oamenilor? Sau era numai aşa, o simplă părere? Oare chiar atât de mult pusese stăpânire Augustus pe destinul oamenilor pe care îi numea în diferite funcţii, de consul, de senator sau de guvernator încât aceştia se temeau şi de gândurile lor cele mai ascunse? Dacă este aşa, am ajuns mai rău decât sclavii. „Însă eu unul m-am născut liber şi liber am să rămân, cu orice preţ… Cu preţul capului meu… Sau al capului său… Dar mai bine al său…” Cu toate că ţărmul era pustiu şi valurile continuau să urle şi să bubuie, gândul acesta din urmă, atât de îndrăzneţ, îl încremeni de spaimă şi aşteptă să fie lovit de mânia Cezarului. Nu se întâmplă nimic şi făcu câţiva paşi ca să se convingă dacă îl mai ascultă picioarele. Îl mai ascultau, deci capul nu i-a fost desprins de trup. De unde, atunci impresia aceasta ciudată că-i sunt gândurile cunoscute?

— Nu te opri! auzi un glas.

Şi văzu, aşa ca prin aburi, un om care sta ghemuit pe o rădăcină de zid în ruină.

— Să nu-mi ascunzi nimic, vreau să ştiu totul, întocmai cum s-a petrecut…

— Şi dacă nu se mai întâmplă nimic? Dacă eu nu mai vreau să se mai întâmple nimic şi mă opresc aici?

— Nu se mai poate. Trebuia să te opreşti atunci când ai şovăit prima oară. Acum toate acestea fac parte din trecut.

Marcus Licinius Crassus îşi aşeză tabăra chiar la hotarul Daciei. Deşi nu avea de stat mult aici şi nu-l ameninţa nici o primejdie, puse să se sape şanţuri de jur împrejur şi să se ridice întărituri.

— Să-l prindeţi şi să-l aduceţi imediat la mine, dădu el poruncă atunci când i se vesti că vine cineva dinspre Roma.

Şi, nu peste multă vreme, în cortul său îşi făcu apariţia un bărbat între două vârste, plin de praful drumului şi roşu de mânie.

— Ce înseamnă asta, rosti el în loc de salut. Oamenii tăi m-au luat cu ei, eu care sunt trimisul Senatului.

— Deocamdată fii bine venit, Oppius Cotta!

— Să fie pedepsiţi pe loc!

— Aşa ceva nu se poate, tot ce au făcut a fost din porunca mea.

— Dar aceasta este o ofensă adusă Senatului şi nu poate să fie trecută cu vederea nici măcar în numele vechii noastre prietenii.

— Oamenii mei te-au însoţit ca să te apere, şi atâta tot. Drumurile pe aici nu sunt de loc sigure, mai ales pentru un reprezentant al Senatului.

— Dar aveam oamenii mei de pază…

— Ai mei sunt cu mult mai de nădejde şi cunosc ţinutul.

— Asta nu înseamnă să mă aduci cu forţa la tine…

— Te-am ajutat să nu te rătăceşti… Sau aveai alt drum? Senatul te-a trimis în altă parte?

— Cu tine nu pot să mă cert… Am fost prieteni o viaţă întreagă.

— Hei, prieteniile romanilor de azi… Dar dacă nu ai de mers în altă parte, eşti oaspetele meu… Scutură praful de pe tine, omule. Spală-te, schimbă-te şi vino la masă.

Mâncau în cort, numai ei doi. Oppius Cotta povesti, cu o bunăvoie cam forţată, ce se petrece la Roma, dar se trezi că nu prea mai are ce să spună.

— Poate că eşti cam obosit de pe drum, încercă să-l ocrotească guvernatorul.

— Tu ar trebui să arăţi mai obosit decât mine, după atâtea lupte…

— Se pare că Senatul nu prea este mulţumit de mine. Şi nici principele.

— A ţinut cam mult povestea asta… Ţi-au trebuit doi ani ca să-i dai înapoi cât au înaintat ei în două săptămâni…

— Dar până la urmă tot i-am spulberat pe bastarni şi l-am silit pe Dapyx să treacă fluviul.

— Adevărat. Însă s-ar putea, tot atât de bine, ca el singur să se fi hotărât să se întoarcă acasă. Acolo el are de arat şi de semănat şi nici nu prea este în obiceiul dacilor să-şi lărgească hotarele prin războaie.

„Dezbină şi stăpâneşte”. Dar jocul de faţă nu fusese pus la cale de Marcus Licinius Crassus. Se trezise prins în el fără de voie, sau din voia altora. Tocmai când se gândea cum ar face să ajungă în Dacia, se pomenise cu dacii că veneau peste el.

„Divide et impera”. Regele dac Roles, care stăpânea pe malul drept al Danubiului, acolo unde fluviul făcea un cot mare pornind spre miazănoapte, fusese atras de romani. Aliat al Principatului şi prieten al lui Octavianus Augustus, fu socotit vândut şi vânzător de către Dicomes, regele dac din câmpie. Învrăjbiţi, cei doi vecini, de acelaşi neam, erau gata să sară unul asupra altuia. Dar nici romanii, care îl îndemnau şi îl sprijineau, nici regele Roles nu îndrăzneau să treacă apa şi făceau tot ce se putea ca să-l atragă pe Dicomes pe malul drept, unde să-l nimicească. Îşi strecurau oameni noaptea cu bărcile negre pe celălalt ţărm să dea foc la case şi la sute, să pârjolească recoltele şi să ucidă oameni fără alegere, ca nişte tâlhari nelegiuiţi.

Iar Marcus Licinus Crassus nu se credea decât un bun conducător de oşti şi un bun guvernator de provincie şi ce avea de spus spunea cu arma în mână. Nu socotea că este de demnitatea lui să tragă tot felul de sfori şi să se amestece în treburile acestea.

Dicomes nu putea să rabde prea mult sâcâielile şi hărţuielile de la hotar, să stea mereu la pândă ca să-i prindă şi să-i înece în fluviu pe tâlharii care apăreau ba într-o parte, ba în alta, puneau foc şi chiar ucideau oameni. Ca să-i înveţe minte pe cei care nu-i dădeau pace şi să îndepărteze primejdia, se înţelese cu seminţia germanică a bastarnilor şi îşi trecu oastea peste Danubiu, unde era aşteptat. Şi unde totul era pregătit să fie prins ca într-un cleşte şi zdrobit pentru totdeauna.

Undeva, în cetatea de pe cele şapte coline, cineva ţesea o pânză de păianjen, în care de data aceasta trebuia să cadă un rege dac.

Dar în loc să fie nimicit, aşa cum fusese pus la cale, Dicomes trece ca fulgerul peste ţinuturile moesilor, tribalilor, dasdunilor şi denteleţilor care se aflau sub stăpânirea romanilor.

Lovitura aceasta năprasnică făcuse să se rupă pânza aici, pe malul Danubiului, şi să tremure pe toată întinderea ei, iar păianjenul, în loc să iasă la atac, se retrăgea într-un ungher şi mai întunecos. Guvernatorul Macedoniei primi poruncă să oprească înaintarea dacilor şi a bastarnilor, să le spulbere oştile, iar capul lui Dicomes să fie trimis la Roma cu trup sau fără trup. Generalul îşi puse imediat armata pe picior de război, dar porni la luptă cam fără tragere de inimă. Gândul lui era ca deocamdată să-l lase pe regele dac să-şi facă de cap, până îi bagă în sperieţi pe cei de la Roma. Ca să se ştie acolo că el, Marcus Licinius Crassus, nu a învins un regişor oarecare ce-a dat năvală cu o mână de oaste de adunătură, ci pe unul care punea Principatul în primejdie! Dar până la urmă se pomeni că povestea aceasta se prelungeşte prea mult. Parcă era chiar un joc, în care ursul este mereu păcălit de vulpe. De câte ori credea că l-a încolţit fără nici o scăpare pe regele dac, acesta dispărea din calea lui ca prin minune, ca să se ivească undeva în spate sau în flancuri, unde ataca scurt şi unde se făcea iarăşi nevăzut. L-a tot căutat şi l-a tot vânat între Danubiu şi Munţii Haemus şi până la apa Strymonului, dar totul era în zadar, Dicomes apărea numai când voia şi unde voia el şi numai atâta cât dorea, fără să poată fi oprit sau urmărit. Marcus Licinius Crassus devenise nervos, nu-şi mai găsea liniştea şi stăpânirea de sine, se temea să nu-i fie luată comanda, sau, şi mai rău, să fie prins în cursă şi învins de daci. De la o vreme avea tot mai mult impresia că, de fapt, el este cel urmărit, hărţuit şi alergat de colo până colo, ca un şoarece care se află între labele pisicii. Ca într-un vis urât, care nu se mai termină.

Şi toate acestea până într-o zi când băgă de seamă că nu-l mai loveşte nimeni, nici din faţă, nici din coaste, nici nu-i cade în spate. Nu-i venea să creadă, dar regele dac trecuse fluviul ca să se aşeze la el în ţară.

Generalul trimise veşti la Roma despre o mare victorie, în urma unei lupte crâncene. Însă nu primi nici un fel de laude, nici un fel de răsplată. Dimpotrivă, peste toate acestea se aşternu tăcerea.

— N-am să-ţi ascund, spuse Oppius Cotta, împăratul se gândea să te recheme la Roma şi să trimită pe altcineva. Norocul tău că mai ai prieteni pe acolo… Măcar unul tot ţi-a mai rămas.

— Şi acela eşti tu, îi răspunse Crassus nu fără o urmă de ironie în glas.

— Rămâne să te convingi… În orice caz el a trebuit să se ostenească până peste puteri. Toţi te acuzau, iar lui îi lipseau argumentele ca să te susţină.

— Dar când a avut dovada cea mare? După ce Dicomes a fost zdrobit şi aruncat peste fluviu, prietenul acela al meu de ce nu a convins Roma să-mi fie recunoscătoare?

— Tot îi lipseau argumentele.

— Ce ar fi vrut mai mult, decât…

— Spui că a fost o mare bătălie. Câţi ostaşi daci au fost ucişi?

— Aproape toţi. Cine a stat să-i numere?

— Şi câţi sclavi ai trimis la Roma?

— De unde să trimit sclavi dacă au fost ucişi? N-ai auzit cum sunt ei? Când nu mai au încotro, îşi vâră sabia în piept ca să nu se lase prinşi.

— Ţi s-a cerut un cap pentru Roma.

— Capul lui Dicomes… Nu s-a putut.

— Un cap pentru Roma. Unul singur…

— Al meu?

— Asta ar fi convins pe toată lumea… Când capul tatălui tău Licinius Crassus a fost trimis de părţi, cu gura umplută de aur topit, nimeni n-a mai avut la Roma îndoieli că el a înfruntat moartea ca un viteaz pentru strălucirea Cetăţii eterne.

Fără să vrea, guvernatorul Macedoniei îşi duse palma la ceafă, de parcă ar fi simţit o funie prin apropiere.

Dar a trecut asta, zise oaspetele. Prietenul acela care s-a bătut pentru tine crede că un cap ca al tău mai poate fi de folos Romei, stând chiar acolo unde se află, pe umerii lui.

— Şi ce vrea de la mine prietenul acela al meu pentru toate acestea?

— Mai nimic. Adică un lucru cât se poate de simplu: Să ai încredere în el.

— Nimic mai greu în zilele noastre decât să ai încredere în cineva. Pompeius a avut încredere în Cezar, Cezar în Brutus, Cicero în Octavianus şi fiecăruia dintre ei i s-a luat capul drept garanţie.

— Cum vrei… Eu am venit la tine cu braţele deschise cu inima la fel.

— Am înţeles că ai venit din partea Senatului sa mă controlezi, sau să mă urmăreşti pas cu pas.

— Mai rău: din partea lui Augustus. Trimis al Senatului sunt numai aşa, de formă…

— Augustus mă suspectează?

— Pe cine nu suspectează el?

— Şi până unde merg împuternicirile tale?

— De ochii lumii, împuternicirile mele sunt cele pe care le dă în mod obişnuit Senatul, să-i informez pe părinţii Romei despre toate mişcările şi intenţiile tale… Bineînţeles… Bineînţeles în cea mai mare taină, fără ca tu să bănuieşti că mă aflu aici pentru altceva decât ca să te sprijin cu tot ce ai nevoie…

— Hei, bine, n-ai decât să mă spijini cât vrei…

— Stai, că n-am terminat. Augustus mi-a dat mână liberă…

— Dar asta e foarte bine.

— Mi-a dat mână liberă dar m-a şi ameninţat că plătesc cu viaţa dacă fac o greşeală.

Şi care ar fi greşeala aceea prea mare?

— Trebuie să nu te las să faci vreun pas greşit.

— Şi cum ai putea să mă împiedici?

— În modul ce mai obişnuit. Să-ţi înfig un pumnal în coaste.

— Şi cine poate să ştie dacă atunci când ridic piciorul va fi sau nu va fi un pas greşit?

— Nu-ţi face griji. Grija asta o am eu.

— O, zei, aţi mai văzut vreodată doi prieteni atât da strâns legaţi unul de altul?

Marcus Licinius Crassus şi Oppius Cotta ieşiră din cort şi merseră la întărituri. La câţiva paşi de aici începea pământul Daciei. Generalul stătu un timp cu spatele la prietenul său, apoi se răsuci încet, foarte încet spre el.

— Dacă nu am încă un pumnal între coaste, înseamnă că acest pas pe care l-am făcut este pe placul Romei.

— Mi-ai adus aminte, este de datoria mea, ca reprezentant al Senatului, să aflu de ce după aşa-zisa zdrobire a lui Dapyx, nu te-ai întors cu oastea în Macedonia?

— În timp ce ne dădea o mână de ajutor împotriva lui Dapyx, regele Roles, aliatul poporului roman, a primit veşti de acasă că un alt rege dac, vrând să-l pedepsească pentru aceasta, a dat năvală în ţara lui. Roles vrea să se răzbune şi este de datoria noastră să-l ajutăm. Senatul are ceva împotrivă?

— Senatul nu ştie nimic de treaba asta şi poţi să fii acuzat oricând că angajezi poporul roman într-un război pentru care nu ai dezlegare de la Roma.

— Înseamnă că ai sosit tocmai la timp ca să mă opreşti să fac un pas greşit. Mâine în zori ridic oastea şi mă întorc în Macedonia. Dar adevărul este că eu am înştiinţat Senatul şi am crezut că şi el încuviinţează ce pun eu la cale din moment ce nu-mi dă poruncă să fac altfel.

— Nici o înştiinţare de acest fel nu a ajuns la Senat din partea ta.

— Cineva mi le-a oprit… Dar cine avea interes să o facă?

— Acela nu putea fi decât Augustus…

— Augustus nu doreşte să-l ajut pe Roles, pe care l-a numit chiar prietenul său?

— Dacă lucrurile ies bine, o să vadă el la urmă ce are de spus. Iar dacă ies rău, vina trebuie să cadă asupra ta. Roles însă a fost înştiinţat, în taină, că împăratul îl sprijină şi îl încurajează. Vecinii săi nu ştiu şi nu trebuia să ştie nimic de această înţelegere.

— Şi capul meu cum îl pun deasupra primejdiei?

— De ce să-ţi ascund… Nu ar fi primul cap care ar cădea pentru ca să sporească gloria Cezarului sau pentru ca ea să nu fie ştirbită.

— Eu unul, mă înapoiez în Macedonia.

— Ar fi un pas greşit…

— În cazul acesta nu mă arunc asupra dacilor decât cu poruncă.

— Ar fi al doilea pas greşit…

— Cu un prieten ca tine, care îmi clacă pe urme, nu pot să fac decât un singur pas greşit. Şi nici pe acela, în orice caz, ai tu grijă să nu ajung să-l fac pe la doilea.

— Asta dacă nu greşesc şi eu. Oameni suntem…

— Dacă Augustus vrea să pornesc asupra Daciei, să dea poruncă…

— N-o s-o facă. Este prea prudent pentru asta. Se teme de daci mai mult ca de orice pe lume. Dacă n-ar fi aşa, nu s-ar afla în tratative cu regele dac Cotiso. Ştii ce i-a propus chiar Cezarul? Să şi-l facă ginere. Adică i-a făgăduit de soţie pe fiica sa Iulia, care are numai câţiva anişori. Şi, ca şi cum n-ar fi de ajuns, vrea să şi-l facă în acelaşi timp şi socru, adică să se însoare el cu fiica lui Cotiso. Nu e curată nebunie?

— Ştii de cine mă tem eu mai mult? De tine!

— Asta nu schimbă cu nimic situaţia.

— De ce-mi spui mie toate câte mi le-ai spus? Ca să mă tragi de limbă? Să mă auzi că spun ceva rău despre Principe şi să mă vinzi? … Altfel cum de nu te-ai teme să te vând eu, auzindu-te ce spui despre el?

— Prostii… Noi doi avem de făcut lucruri mult mai mari decât să ne vindem capetele pe te miri ce.

— Eu nu vreau decât să mă întorc în Macedonia…

— Lasă poveştile de adormit copii. Tu nu vrei decât să ajungi la Roma… Pe singurul drum care duce acolo, prin Dacia…

Marcus Licinius Crassus îşi şterge fruntea îmbrobonită de sudoare. Îşi duce din nou palma protectoare pe ceafă. Îşi pipăie vertebrele.

— După cum vezi, de mine nu ai cum să te ascunzi, continuă cu voce netulburată Oppius Cotta.

— De fapt, ce urmăreşti?

— Sunt în căutarea unui om pentru cârma Romei.

— Şi de ce n-ai fi tu acela?

— Ca să spun drept, gustul puterii mă ispiteşte şi pe mine. Dar ştiu că o coroană atârnă prea greu, mai bine s-o poarte altcineva şi eu să stau în umbra lui… Te-am ales pe tine…

— Dar dacă eu nu vreau?

— Nu mai ai încotro. Primul pas l-ai şi făcut. Dacă dai acum înapoi ţi se va cere socoteală pentru că nu l-ai nimicit pe Dicomes şi vei fi de asemenea învinuit că ai pornit cu oaste împotriva unei ţări străine, fără aprobarea Senatului. Iată două motive pentru care ţi s-ar putea tăia capul. Iar de prietenul tău n-ai cum să te descotoroseşti, căci vei avea nevoie de prezenţa mea în orice clipă.

Regele Roles veni în tabăra guvernatorului. Primise de curând ajutor din partea Romei, câte va care cu arme, scuturi şi coifuri.

— Divide et impera”, zise Oppius Cotta.

— Cine este el şi ce spune, vru să ştie regele.

— Este trimisul Senatului, prietenul şi sfătuitorul meu şi a spus câteva cuvinte de salut.

— Nu cunosc aceste cuvinte.

— Este o formulă mai nouă care îi face deosebită plăcere lui Augustus.

Roles se lăudă că oastea lui este gata de luptă, mai puternică şi mai temută decât oricând. Dar, deocamdată, nu poate s-o scoată peste hotare. O parte din supuşii săi, aţâţaţi de vecini, sunt gata să se răscoale şi să ceară capul regelui pentru legăturile lui cu romanii. Aşa că nu cere decât să fie înţeles…

— Cu noi sau împotriva noastră? tună Crassus.

— V-am spus că sunt unii, şi nu prea puţini, care vor să se răscoale…

— Lasă asta pe seama noastră…

— Dar eu am devenit prieten al romanilor, tocmai pentru ca romanii să nu intre în ţara mea… Eu am văzut cât de mare este puterea voastră şi am crezut că e mai bine să vă fiu aliat decât să mă împotrivesc vouă… Am crezut că numai aşa pot să-mi păstrez libertatea.

— Şi chiar aşa este. Roma îşi ajută prietenii şi nu şi-i lasă la nevoie, intervine Cotta. Singur spuneai că ai primit ajutor în arme chiar zilele acestea, după ştiinţa mea şi câteva pungi de sestreţi, iar armata pe care o vezi nu se află aici decât ca să te ajute să rămâi la cârmă şi să-i pedepseşti pe duşmanii care ţi-au călcat hotarele.

— Dar dacă intraţi în ţara mea, totul este pierdut…

— Ce vorbe sunt astea? Noi nu venim decât ca prieteni. Ar trebui să te bucuri şi fiecare supus al tău să se bucure de această cinste pe care i-o face Roma.

— Am sperat ca prin alianţa cu Augustus să rămân liber pe tronul meu.

— Dacă te lăsăm singur, poporul tău te va răsturna cu toată armata pe care o ai, în timp ce regii daci din vecini ţi-ar trece hotarele. Dacă ţii prea puţin la coroana şi la capul tău, te priveşte, dar Roma ţine mai mult la ele, pentru că ţi-a dat arme şi ţi-a dat bani şi nu vrea ca toate acestea să ajungă în mâna duşmanilor şi să fie folosite împotriva ei. Îţi place sau nu-ţi place, vei rămâne rege al acestei ţări. Am venit aici să te ajutăm şi să te protejăm!

Oştirile se puseră în mişcare, cohortă după cohortă, care mai de care mai semeaţă. Sătui de hărţuială cu detaşamentele de năluci ale lui Dicomes, soldaţii romani de-abia aşteptau să dea piept cu o armată duşmană sau să ia cu asalt vreo cetate întărită. Se dusese vestea că este rost de pradă bogată şi aceasta îi însufleţea mai mult decât orice.

Trecură întâi prin ţara lui Roles. Dar, deşi regele acesta se bucura de prietenia Romei şi a lui Augustus în persoană, poporul său nu numai că nu-i primea cu bucurie pe noii sosiţi, ba chiar îi priveau cu ură şi vrăjmăşie.

— Ai zice că sunt nişte câini care mârâie de pe margine şi îşi arată colţii, gata să sară asupra ursului şi să-l sfâşie, constată guvernatorul.

Lăsară oaste în cetăţile lui Roles, ca să menţină liniştea până la întoarcerea regelui. Dar ştiau cu toţii foarte bine că, dacă apucă să pună piciorul undeva, ostaşii Romei nu se mai urnesc de acolo decât alungaţi cu forţa. Şi ştiau tot atât de bine că. Roles nu va avea niciodată atâta forţă încât să-i dea afară pe romanii aşezaţi în cetăţile sale…

Ajunseră în curând la hotarul din cealaltă parte. Erau cu toţii dezamăgiţi că ţara pe care o străbătuseră şi o aveau sub protecţie se dovedise atât de mică.

— Printr-un regat ca acesta treci cu un singur cal, zise generalul.

— Da, nu ai când să-l schimbi, ba nici nu apuci să te aşezi bine în spinarea lui, îl completă prietenul său, reprezentantul Senatului.

— Hei, unde este vremea lui Burebista…

— Nu ofta după vremea aceea, Crassus. Că dacă ar mai trăi Burebista sau unul pe măsura lui, n-ai mai fi ajuns să pui tu piciorul în Dacia.

— Trei regate numai aici, între gurile Danubiului şi mare… Trei regi pe o fâşie de pământ…

— Divide et impera”…

— Şi când te gândeşti că lui Cezar, stăpânul lumii, nu i s-a îngăduit să pună pe cap o coroană de rege…

— Să nu ne plângem. Aceasta a netezit calea Principatului. Şi poate în curând vom încorona chiar un Imperator.

— Octavian abia aşteptă.

— Te prefer pe tine, Crassus. Şi în treaba asta sper că am şi eu un cuvânt de spus. De altfel poate eşti chiar mai aproape de coapsa lui Cezar decât acest nepot incert. Se ştie că Tertulla, scumpa ta mamă, nu l-a refuzat pe prietenul tatălui tău…

Marcus Licinius Crassus se ridică cât putu mai mult pe spinarea calului.

— Ce vezi dincolo de regatul în care intrăm acum? întrebă în glumă Cotta.

— Văd regatul lui Zyraxes, cel de al treilea rege dac de pe malul drept al Dunării, răspunse generalul cât se poate de serios, ca şi cum privirea lui ar fi putut să atingă celălalt hotar.

— Şi ce vezi în regatul acela?

— Nişte cetăţi…

— Şi ce mai vezi?

— Cam atât.

— Dar pe noi nu ne vezi pe acolo?

— Regele acesta nu ne-a făcut vreun rău, nici nouă, nici prietenilor noştri. Ca şi Dapyx, dealtfel, în ţara căruia ne pregătim să intrăm.

— Cu atât mai rău pentru el. Că doar n-ai să te întorci din drum lăsând ceva nesupus în această parte a Daciei.

— Asta aşa este, dar ne-ar trebui ceva de care să ne legăm.

— Mai uită-te încă o dată, poate găseşti.

— Nu văd nimic.

— Nu se poate. Stindardele pe care le-a pierdut Caius Antonius Hybrida, unchiul lui Marcus Antonius, pe când era el guvernator de Macedonia şi a fost bătut măr chiar prin locurile acestea…

— Dar nimeni nu ştie unde sunt ascunse stindardele acelea.

— Ce să facem, n-avem decât să scotocim peste tot.

— Doar nu vrei să treci Danubiul, în regatul lui Dicomes, care ţi-a dat atâta de furcă chiar pe malul drept al fluviului.

Regele Roles căzu bolnav de pe cal chiar acolo, la hotarul cu Dapyx şi îşi ceru voie să se întoarcă în cetatea sa de scaun. Marcus Licinius îl dezlegă de alte obligaţii şi-i ură însănătoşire grabnică. Iar Oppius Cotta mărturisi că-i pare nespus de rău şi, ca semn de prietenie, îi dă să-l îngrijească chiar pe medicul său personal, un libert foarte priceput, care şi-a făcut mâna la o şcoală de gladiatori, unde avea grijă de acei oameni ce trebuiau să moară sănătoşi şi frumoşi, neapărat sănătoşi şi frumoşi: stăpânii Romei şi ai lumii nu ar fi primit în arenă un luptător fără vlagă şi fără farmec. După cum tot el trebuia să-i cârpească şi să-i pună pe picioare pe gladiatorii supravieţuitori, plini de răni. Iar când îşi dădea seama că bietul băiat n-ar mai putea fi adus în formă, nu-l mai lasă să se chinuie…

— Vezi în aceasta un semn, îl întrebă guvernatorul când rămaseră singuri.

— Boala lui e boală cu leac… Medicul meu ştie ce are de făcut… Iar dacă ar fi să căutăm semne, ele ne spun că nu trebuie să ai niciodată încredere într-un dac atunci când porneşti război împotriva dacilor.

Generalul făcu semn să sune trompetele. Una după a alta legiunile se puseră în mişcare pe cohorte, manipule şi centurii. Cavaleria venea la urmă. Caii păşeau şi ei nerăbdători, îşi încordau gâtul, fornăiau pe nări şi muşcau zăbala.

Licinius Crassus refuză calul.

— Să mi-l aduceţi după ce-i voi învinge, ca să-i urmăresc în galop, acum să mergem împotriva duşmanului.

— Parcă am mai auzit cuvintele acestea, îşi spuse zâmbind prietenului său.

— Cu atât mai bine, poate le ţii minte.

Şi porni, într-adevăr, pe jos. Dar nu putu să înceapă atacul, pentru că oastea regelui dac nu se afla nicăieri ca să aştepte să fie lovită. Dimpotrivă, răsăreau ca din pământ pâlcuri de călăreţi care trăgeau cu arcurile, aruncau cu suliţele sau se repezeau cu săbiile şi dispăreau în câteva clipite. Iar de la o vreme începu să ardă totul în faţa oştilor romane. Grâul, iarba, parcă chiar pământul însuşi! Se târau printr-un pustiu negru şi dogoritor, oamenii şi caii sufereau de foame, de sete, de somn, de oboseală. De jur împrejur sate cu oameni care îşi vedeau de treburile lor de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat., Se zăreau livezi fâneţe, lanţuri, poiene înflorite, fântâni cu cumpănă, râuri cu apă limpede, dar încotro se îndreptau ei numai cenuşă, fum, funingine, fântâni astupate şi râuri cu apă în care au fost strivite buruieni otrăvitoare. Şi ostaşii daci care apăreau prin perdeaua de fum, ca să-şi arunce săgeţile şi suliţele, după care se făceau nevăzuţi.

Nici nu mai ştiau de când rătăcesc aşa fără să ajungă nicăieri.

— Cred că deşertul de nisip pe care l-a străbătut Alexandru cel Mare este un fleac faţă de cel de cenuşă prin care trecem noi, zise guvernatorul.

— Dar îl trecem, generale? Îl trecem sau batem pasul pe loc? îl întrebă Oppius Cotta.

— Poate ai să-mi dai un sfat? Ce spune reprezentantul Senatului de treaba asta?

— Senatul este acum foarte departe de noi, iar noi trebuie să vedem cum am face să nu ne lăsăm oasele pe aici.

— Priviţi, apă! strigă cineva.

Într-adevăr, nu prea departe de acolo trecea un râu printre maluri verzi, cu iarbă mătăsoasă. Generalul dădu poruncă să nu se facă îmbulzeală. Dar caii nu puteau fi stăpâniţi, începură să galopeze spre apă cu călăreţii în spinare, sau fără ei, când aceştia nu se mai puteau ţine. Deşi păstrau rândurile, pedestraşii începură şi ei să alerge După atâta vreme aveau, într-adevăr, sub picioare pământ reavăn şi iarbă proaspătă. Iar apa era chiar bună de băut, pentru că râul venea din munte, rece şi limpede.

— Nu a fost nici o cursă, se miră Crassus.

— Să nu ne grăbim, ceva-ceva au pus ei la cale!

— Acum ce să facem? încotro să pornim?

— Tu eşti comandantul…

Se ivi ca din pământ un călăreţ alb pe un cal alb.

— Cine este căpetenia voastră?

— El este, se grăbi trimisul senatului. Marcus Licinius Crassus, fiul lui Marcus Licinius Crassus, cel care s-a aflat în triumvirat cu Pompeius Magnus şi cu Caius Iulius Cezar…

— Prea multe vorbe, îl întrerupse călăreţul în alb.

— De ce întrebi? Vrei să te lupţi cu el şi să câştige cine învinge?

— Dacă mă lupt cu el, cine v-ar mai conduce?

— Poate că s-ar mai găsi, dar spune ce ai de spus.

— Vă pot arăta drumul de întoarcere. Până la apueul soarelui aţi fi dincolo de hotar.

Între timp călăreţul în alb fusese înconjurat din toate părţile, se afla acum chiar în mijlocul legiunilor, romane. Se părea că nu mai există nici o scăpare pentru el.

— Şi dacă nu primim?

— Dacă nu primiţi, pământul va arde mereu sub picioarele voastre şi nu veţi ajunge nicăieri.

— Ba vom ajunge la regele vostru, în cetatea voastră de scaun şi chiar tu ne vei călăuzi până acolo.

— Eu nu primesc porunci de la străini…

— Deocamdată nu ai încotro…

— Până una alta dacă nu aţi băut cu toţii apă, mai aveţi prilejul să o faceţi. Este pentru ultima dată. De azi înainte nu va mai fi apă bună pentru voi.

— Ai s-o găseşti chiar tu, că nu-ţi va conveni să mori de sete.

— Mai aveţi timp să beţi apă curată, vă spun!

— Mai întâi să te dăm jos de pe cal, să te legăm frumos şi să-ţi punem un căluş în gură, ca să vorbeşti numai întrebat…

Dacă nu ne înţelegem… Dacă este aşa, să ardă din nou totul în drumul vostru…

— Pune-ţi mâna pe el…

Zeci de soldaţi se repeziră asupra lui. Prea mulţi pentru un singur om. Se înghesuiau şi se împingeau unii în alţii. Şi când învălmăşeala lor se opri din porunca generalului, nici urmă de călăreţul alb şi nici de calul său.

— Iată-l! strigă cineva.

Călăreţul în alb pe calul său alb se afla pe malul celălalt al râului, netulburat şi neclintit, ca o statuie.

Încă unul… Şi încă unul…

Pe pajiştea verde, smălţată cu flori şi până departe în zare, oameni pe cai şi cu armele în mână.

Marcus Liciniu Crassus dădu poruncă de desfăşurare a atacului şi puse să sune trâmbiţele.

În soarele amiezii râul sclipea ca o piele de şarpe, bătând în verzui, în albastru, în auriu, în roşcat. Dar cine mai avea timp să observe acest curcubeu?

Din câţiva paşi vor fi cu toţii pe malul celălalt. Unde nu mai trebuie să calce prin cenuşă şi să privească prin pâcle de fum.

— Arde…

Luase foc râul. Ardea cu vâlvătăi mari şi învârtejite. Undeva mai la deal, nişte oameni scoteau cu găleţile din gropi un fel de apă neagră care, aruncată în râu, plutea pe deasupra în toate culorile curcubeului. Până i se dădea foc. Iar atunci curgea la vale, un adevărat râu de flăcări din mal în mal.

— Trebuie să ajungem undeva, nu se poate să nu ajungem undeva, zise comandantul cu buzele crăpate până la sânge.

— Când te-ai înălţat în spinarea calului, acolo, pe hotar, spuneai că vezi nişte cetăţi.

— Poate că chiar le vedeam, dar unde sunt?

— Asta e treaba ta, să le găseşti, i-o reteză trimisul Senatului.

— Dar de ce nu mai dăm o dată de vreo margine a acestei ţări, pe care o ştim atât de mică?

— Ţi-ai închipuit cumva că drumul spre Roma este o simplă plimbare?

— Cred că am intrat pe un drum care nu duce nicăieri.

— Iar eu cred că mi-am greşit omul. Încep să mă conving că nu se poate ajunge prea departe cu unul ca tine.

— Dacă vrei să ne despărţim, nu am nimic împotrivă.

— Să-ţi fie clar, prietene, zice Oppius Cotta, eu mai pot să mă descurc, dar pentru tine altă cale nu există decât să-ţi laşi ciolanele pe aici sau să supui ţara aceasta. Nimeni nu ţi-ar ierta că ai bâjbâit cu atâtea legiuni şi atâta vreme nu se ştie pe unde şi te-ai întors cu mâna goală. Nici Augustus, nici Senatul, nici poporul roman şi nici măcar soldaţii tăi…

Mergeau târşindu-şi piciorele prin pustiul de cenuşă. Deodată Oppius Cotta se opri şi încremeni pe loc, cu ochii mari de mirare sau de spaimă.

— Ce ai văzut acolo?

Buzele celui care reprezenta Senatul roman se mişcară cu greu, dar el nu putu să rostească nici un cuvânt

— Vezi şi tu ce văd şi eu? îl întrebă Crassus.

Cotta îngăimă ceva din care nu se putea înţelege mai nimic.

Se mai găsi puţină apă care i se strecură printre buze.

— Cred că nici eu nu mai ajung până la capătul drumului, şopti el când îşi mai reveni. Am început să am vedenii.

— Ţi-a spus ceva?

— Nimic… S-a uitat un timp la mine, parcă pentru a mă cunoaşte, apoi a dispărut.

— Atunci de ce te temi?

— Şi lui Brutus i s-a arătat o vedenie înaintea ultimei bătălii de la Philippi. Iar a doua zi Brutus era mort. Ucigaşul lui Cezar îşi lua răsplata.

— Tu pe cine ai ucis, Oppius Cotta?

— De ce mă întrebi?

— Pentru că, dacă n-ai ucis pe nimeni, n-ai de ce să te temi.

— Dar vedenia era aici.

— Este o nălucă bună… Nu ne face nici un rău…

— Ai văzut-o şi tu?

— Am stat de vorbă. Şi mi-a făgăduit…

— Cine este?

— Un împărat roman.

— O, Crassus, ai început să-ţi pierzi şi tu minţile… Roma a avut regi, consuli, senatori, dictatori, tirani, mimi, tot ce vrei, chiar şi un principe, chiar şi un Augustus, dar nu chiar un împărat!

— Este un împărat din viitor… Cel puţin aşa pretinde…

— Vreun zeu căruia îi arde de glumă…

— Nu cred… Dar mai bine lămureşte-te cu el. Iată că a venit din nou.

Plutea prin apropiere, printre perdele de fum şi de cenuşă, o grămăjoară de nor în care se putea ghici o rădăcină de zid în ruină cu un om ghemuit acolo.

— Tu eşti împăratul acela? îşi făcu Oppius Cotta curaj.

— Am o înţelegere cu el, se auzi o voce din nor, am o înţelegere cu el, să-l însoţesc pas cu pas.

— Dar poate ştii că şi eu am o înţelegere cu el: să nu facă nimic fără încuviinţarea mea…

— Noi doi ne-am înţeles mai înainte de a te ivi tu pe această scenă.

— Dar tu ce-i oferi? Eu îl ajut să ajungă la cârma Romei. Tu?

— De fapt, el nu mai are nevoie de nimic…

— Eşti un zeu, te-am prins. Numai un zeu ca Apollo poate să cunoască destinul oamenilor… Nu vrei să faci o înţelegere şi cu mine? … Poţi să-mi ceri orice dacă îmi ajuţi să pun coroana pe capul unui împărat care să asculte numai şi numai de mine. Primeşti?

Grămăjoara aceea de nor se pierduse printre trâmbele de fum şi Cotta rămase fără răspuns.

— Nu te mânia, îl sfătui Crassus, se ţine pe aici pe aproape, mai ai prilejul să-i vorbeşti. Vrea să ştie totul despre mine, cine sunt, ce fac, ce gândesc…

— Despre mine nu?

— Tu nu veniseşi atunci…

— Bine. Atunci îmi iau misiunea să-i spun totul despre tine de câte ori vrea să se intereseze. Tu şi aşa o să fii cam ocupat cu conducerea luptei, iar, pe de altă parte, ar trebui să ai învoirea mea pentru orice cuvânt pe care i-l adresezi.

— Mi-ai luat o greutate de pe umeri. Dar, ca să spun drept, mă cam împrietenisem cu fantoma asta.

Oppius Cotta de-abia îşi mai târăşte picioarele prin cenuşă. Mai are, totuşi, putere să-l fixeze pe general, cu ochii lui;

— Unde te-am găsit eu pe tine, Crassus?

— Uite aici, în pustiul ăsta vânăt…

— Cine mi te-a scos în cale…

— Ne blestemăm cu toţii zilele…

— Am ce mi se cuvine. Cred că nimeni nu a făcut vreodată o afacere mai proastă. În loc să te vând lui Augustus, te-am cumpărat pentru mine. Şi cu ce mă aleg?

— Nici pielea nu poate să-ţi mai fie bună de ceva cât a fost de tăbăcită prin cenuşă. I

— Ai devenit cinic, Oppius Cotta.

— Ce n-aş da să fiu mai cinic decât Diogene, dar să am un butoi ca al lui? Dacă se poate, plin cu apă…

— O să ai de toate, puţină răbdare!

— O groapă sub cenuşă este bună şi aia… Dar nu ştiu dacă tu eşti în stare măcar de atâta lucru.

— Ai să vezi tu ce poate Marcus Licinius Crassus! strigă generalul.

Şi aşa, prin fum, prin ceaţă, prin cenuşa ridicată de vânt, le apăru în cale o mică cetăţuie.

— Roma ta, Marcus Licinius Crassus, spune în bătaie de joc Oppius Cotta. Nu ai decât s-o cucereşti şi eu îţi pun coroana pe cap.

Legiunile se opriră fără poruncă. În sfârşit, aveau în faţă o cetate pe care să o cucerească. Aruncară câteva suliţe ca să se convingă. Nu era vorba de nici o amăgire.

Cetatea. Sta în faţa lor, neclintită ca piatra din care au zidit-o oamenii ei. Acolo, înăuntru, trebuie să fie apă. Apă, mâncare, vin, aur, argint, femei… Şi câteva palme de loc fără cenuşă, pe care să poţi să-ţi aşezi oasele.

Mai erau încă mulţi, mai erau încă foarte mulţi soldaţi, cu toate ca tot pustiul acela de cenuşă fusese presărat cu trupuri care visau mări de apă bună de băut. Se făcu numărătoarea pe centurii, pe manipule, pe cohorte, pe legiuni, dar numai generalul făcu scăderea, soldaţii nu ştiau câţi dintre ei s-au pierdut, câţi au rămas. Oricum mai erau încă foarte mulţi ca să nu-i poată încape o cetăţuie ca aceasta. Nu-i nimic, se încurajau soldaţii, au să mai cadă şi în luptă, sperând fiecare să se întâmple numai cu alţii acest lucru.

Comandantul era dezamăgit şi contrariat.

— Pentru atâta lucru am făcut eu atâta drum?

— O, Crassus, tu nu cunoşti povestea cu peştişorul de aur…

— N-avem timp de poveşti, Oppius Cotta.

— Aceasta este foarte scurtă. Un prăpădit de pescar care n-avea deloc noroc, prinde şi el, în sfârşit, o fâţă de peşte, pe care, înfuriat, vrea s-o arunce în lac. Dar fâţa de peşte, neştiind ce intenţii are pescarul acela fără multă minte, se jură, de frică, să-i îndeplinească trei dorinţe şi chiar se ţine de cuvânt şi omul nostru ajunge puternic şi bogat. Aşa că n-ai decât să-ţi arunci undiţa şi să te gândeşti la trei dorinţe.

— Una ar fi să scap de gura ta afurisită.

— Iar celelalte două ţi le suflu eu la ureche: aurul Daciei şi cârma Romei…

Crassus îl lăsă pe trimisul Senatului cu povestea sa şi începu să dea porunci pentru pregătirea asaltului.

— Pe toţi zeii, sări Oppius Cotta, dar asta nu se poate.

— Eu sunt aici comandantul, se supără proconsulul şi ne-am înţeles să nu te mai amesteci în poruncile mele.

— Dar, pe capul lui Iupiter tunătorul, nu vezi în ce hal eşti? Nici un pic de măreţie şi de strălucire. Aşa crezi că se poate cuceri o cetate?

Luă totul asupra sa, adică ceru să se ridice un cort şi să se deschidă cufărul generalului, îl dezbrăcă până la piele, îl frecă cu şomoioage de pânză, până îl scoase din cenuşă, îi alese cele mai frumoase veşminte şi cele mai strălucitoare catarame şi paftale, îl îmbrăcă de sus până jos cu multă grijă, îi puse pe cap coiful aurit şi-l privi plin de admiraţie.

— aşa da…

— Te pricepi destul de bine…

— Oooo, dar eu l-am îmbrăcat pe Agamemnon şi pe Ahile, pe Menelau şi pe Ulise, pe Creon şi pe Oreste…

— Ce tot spui acolo?

— Nu ştiai că la Roma am grijă de saltimbanci, de mimi şi de actori? Dacă Mecena a pus mâna pe poeţi, am luat şi eu ce a mai rămas. Că trebuia să mă arăt şi eu cu ceva în faţa Cezarului şi să mă fălesc şi eu în ochii poporului. Şi-i ajut în multe feluri, chiar să se şi îmbrace înainte de a intra în scenă, cu toate că nu prea am foloase de pe urma lor.

Tot vorbind îşi făcea de lucru cu fel de fel de pomezi din fel de fel de borcănaşe.

Când Marcus Licinius Crassus apăru în faţa cetăţuii cu trupul drept, cu capul semeţ, cu ochii de vultur, la un mic semn al lui Cotta toată oştirea porni să-l aclame.

— Dă-i drumul, generale, lumea este a ta!

— Dar cu ei ce facem, întrebă comandantul arătând dintr-o sprânceană spre soldaţi. Sunt atât de negri de fum şi funingine încât nici mamele lor n-ar putea să-i recunoască.

— Ei n-au nici o importanţă.

— Dar sunt soldaţii Romei…

— Ei, bine, dacii din cetate n-au decât să creadă că Roma a trimis asupra lor nişte soldaţi care au fost prinşi în Africa de mici copii, când erau sălbatici şi mâncau oameni, obicei de care nu s-au desprins… Dar hai odată, peste câteva ceasuri asfinţeşte soarele şi nu am chef să dorm pe afară…

Şi cum Crassus, îmbătat parcă de propria-i strălucire, mai vrea să admire acest moment, Cotta ia stindardul cel mare din mâinile stegarului, înaintează cu el şi înfige prăjina cu vulturul roman chiar în faţa porţilor.

— Treaba este pe jumătate făcută.

De la o vreme guvernatorul nu poate să-şi mai dea seama când reprezentantul Senatului vorbeşte serios şi când ia totul în zeflemea.

La porunca lui Crassus sunt puse în poziţie de bătaie balistele şi aruncătoarele de săgeţi care au putut fi aduse, în bucăţi, pe spinarea măgarilor şi a catârilor, prin deşertul de cenuşă. S-a putut încropi din scânduri şi din bârne chiar şi o turlă de atac, mai înaltă decât zidurile cetăţuii. Scările de lemn, căngile, funiile cu cârlige la cap şi berbecii cu capul de aramă, sunt aduse şi ele în primele rânduri. Într-adevăr, Crassus nu era un general de paie. Când văzu şi mulţimea de soldaţi întărâtată, gata să se arunce în luptă şi să nimicească tot ce-i stă în cale îşi dădu seama că în mai puţin de un ceas ar dispărea definitiv cetăţuia aceea cu tot ce are în ea. Fu cel mai bun moment ca prietenul său să-i spună:

— Roma nu dă nici doi bani pe un general care se întoarce cu oastea decimată, dar fără sclavi, fără aur, fără argint, fără grâu, fără pradă…Crassus rămase un timp cu capul plecat sub povara gândurilor, apoi îşi ridică fruntea cu semeţie:

— Bine. De dragul tău îi iert. Le dau voie să deschidă porţile.

— Hei, deschideţi porţile!.,.

Oppius Cotta păşise înainte şi strigase din toate puterile aceste cuvinte, dar nu se întâmplă nimic. Începu să tuşească şi să strănute.

— Afurisita asta de cenuşă mi-a înfundat gâtlejul. Îmi scârţâie glasul ca o uşă de cocioabă. Să mai încerc o dată?

— Încearcă, încearcă! Balistele şi catapultatele sunt pregătite şi glasul lor n-o să scârţâie… Cât ai bate din palme punem cetatea la pământ.

— Lasă-i să deschidă… Hei… Cu ce să încep?

— Cu ce altceva decât să le spunem cine suntem şi ce vrem de la ei?

— Marcus, Licinius Crassus, proconsul roman, se află în faţa porţii. Proconsul roman, guvernatorul Macedoniei…

— Şi ce dacă, se auzi un glas de pe zid în limba dacă.

— Nu-mi traduci? se răsti Crassus la Cotta, care rămăsese consternat.

— A spus că le pare bine de cunoştinţă, sau aşa ceva, limba acestor barbari nu este întotdeauna de înţeles, iar mie îmi sunt şi urechile înfundate cu cenuşă… Să mai încercăm:

— Marcus Licinius Crassus, proconsul roman, guvernator al provinciei Macedonia. Deschideţi porţile…

— Suntem prea săraci ca să putem primi un asemenea oaspete! se auzi aceeaşi voce de undeva de pe zid…

— Nu-i nimic, generalul se mulţumeşte cu cât aveţi…

— Cu cât adică? întrebă aceeaşi voce.

— Să nu-i amăgim! interveni Crassus.

— Generalul mai este şi un om foarte cinstit, nu vrea să vă mintă. Se mulţumeşte cu avutul vostru. Mult-puţin, cât este. În schimb, nu se va atinge de viaţa voastră. Şi, ca să aveţi cu ce trăi, să nu muriţi de foame, vă luăm cu noi la Roma…

— Dar cu ce i-am greşit noi generalului de vrea să ne pedepsească?

— Generalul vă asigură că nu vă consideră vinovaţi cu nimic.

— Dacă este aşa, n-are decât să-şi caute de drum…

— Asta şi face. Din păcate, acesta este singurul drum pentru el care duce la Roma şi el trebuie să ajungă neapărat acolo.

— Dacă face cale întoarsă poate că îl lăsăm să plece fără nici o sminteală.

— Ce vrea să spună, întrebă Crassus nerăbdător.

— Că ne dă voie să ne întoarcem fără să ne facă nimic…

— Să ne înapoiem? E nebun?

— Barbar, generale!

— Am obţinut cu greu comanda acestei armate…

— Generalul s-a dat peste cap, reluă trimisul Senatului, poate pentru cei din cetate, poate pentru umbra aceea care plutea într-o scamă de nor.

— Şi am făcut atâtea cheltuieli…

— A vârât o întreagă avere în afacerea asta, cine îl plăteşte?

— Dacă generalul este sărac, noi suntem şi mai săraci, se auzi aceeaşi voce de pe zid.

— Generalul e putred de bogat, îi răspunse Cotta. Tot atât de bogat ca şi tatăl său, celălalt Crassus, dacă aţi auzit de el.

— Pe Crassus acela l-au prins părţii şi i-au turnat aur topit pe gât, ca să-i potolească pofta de jaf.

— Aceasta este altă poveste, răspunde Oppius Cotta.

— Da, altă poveste, dar noi nu i-am putea umple lui Crassus gura decât cu pământ. Aşa că, dacă a pornit după aur, să-l caute în altă parte.

— Ce spune? întrebă generalul care îşi auzise numele.

— Spune că încă nu s-au decis.

— Mă doare gâtul, se plânge generalul prietenului său, mă doare gâtul de când stau cu capul dat pe spate ca să privesc spre creasta zidului ăsta nenorocit.

Şi cât vrea el să pară de impozant, şi cât de bine îl dichisise omul care la Roma avea de a face cu actori, generalul părea foarte mic şi foarte neînsemnat în faţa cetăţii.

— Nu e întotdeauna uşor să ţii un cap pe umeri, zice trimisul Senatului.

— Şi soarele ăsta…

— Soarele bate dinspre ei.

— Da, dar îmi scoate mie ochii…

— Ţine-i închişi.

— Şi ce autoritate mai are un general dacă duce tratative cu ochii închişi?

— Autoritatea lui stă în arme…

— Nu mai pot să aştept! zice Crassus frecându-şi ceafa cu palma.

— Deschideţi porţile, generalul şi-a pierdut răbdarea!

Crassus se scutură, parcă ar vrea să se lepede de ceva.

— Voi aţi vrut-o!

— Dacă nu se poate altfel, ne vom apăra!

— Să vă apăraţi? … Dar nu vedeţi că am atâţia ostaşi încât dacă ar împinge numai cu un singur deget, n-ar mai rămâne piatră pe piatră din zidurile voastre?

— Poate ţii să treci peste trupurile lor…

— Ce zice?

— Spune că nu deschid, dar că ar mai fi un mijloc să ajungi în cetate.

— Aşa a spus?

— Da, zice să faci o stivă de trupuri de jur-împrejurul cetăţii…

— Să sune trâmbiţele! dă poruncă generalul.

— Sunaţi asaltul! repetă trimisul Senatului.

Cetatea era atât de mică pe dinăuntru încât de-abia ar fi putut să încapă în ea două centurii. Dar nu se înghesuia nimeni să-şi caute loc. Fum, flăcări, jar, spuză, cenuşă, zgură, scrum, funingine, ruine. Soldaţii romani îşi făcuseră datoria. Chiar aşa, istoviţi de drum, însetaţi şi flămânzi, plini de funingine, veneau mereu spre ziduri, izbeau în ele şi încercau să le urce. Nu mai puteau ţine nici lancea, nici scutul, li se muiaseră mâinile şi picioarele, dar trompetele sunau mereu şi ei se izbeau de ziduri şi se căţărau pe ele fără să ia prea bine seama la ce fac, de parcă erau pe jumătate beţi sau pe jumătate adormiţi. Şi veneau mereu, unii după alţii, unii în alţii, ca furnicile acelea pornite în şiruri lungi, pe care nimic nu le mai poate opri sau întoarce din cale.

Şi s-au surpat zidurile sub ei şi au căzut porţile ca într-un vis, unde nimic nu se explică şi nimeni nu încearcă să înţeleagă de ce aşa şi nu altfel.

— În privinţa soldaţilor, ai cu ce să te lauzi, generale… Dar ce te faci cu restul? Când intri în Roma trebuie să arunci câte ceva în gâtlejul dihaniei aceleia mereu flămânde… Nici aur, nici argint, nici grâne, nici vinuri, nici pietre scumpe, nici regele, nici regina, nici bărbaţi, nici femei… Numai ziduri în ruină şi oameni morţi… Au luptat până în ultima clipă, „iar supravieţuitori, dacă au fost, şi-au pus singuri capăt zilelor… Drumul spre putere nu se netezeşte aşa…

Uluit, Crassus se întoarse printre morţi şi se aplecă asupra lor, vrând parcă să afle ceva de la ei. Şi poate că chiar află, pentru că începu să alerge şi să strige după cei care se îndepărtau.

— Oppius, vino înapoi… Vino să vezi ceva… Vino să vezi ceva de neînchipuit…

Într-adevăr, oricât căutară, printre toţi morţii aceia nu se afla nici un copil.

— Asta înseamnă că i-au ascuns undeva înainte de sosirea noastră.

În ochii lui Crassus începu să fluture un pic de speranţă. Nu era totul pierdut. Iar Cotta o luă chiar înaintea gândului său.

— Şi unde au ascuns copiii, au ascuns grâul, vinul, comorile şi vitele…

Porniră spre nişte dealuri golaşe care se zăreau nu prea departe de acolo.

O vale nu prea adâncă plină de pietre albe. Dar, lucru şi mai ciudat, în pereţii albi ai muntelui se deschidea o gură de peşteră. Crassus şi Cotta se aşezară în genunchi să caute urme.

— Pe aici au trecut nişte oi… Sau nişte capre… Tu auzi ceva?

— Un fel de vuiet ca atunci când pui urechea la gura cochiliei unui melc mare…

— Ieşiţi afară, îşi strigă porunca generalul în gura de peşteră. Ieşiţi de bună voie până nu venim să vă scoatem de urechi… Primul care iese primeşte o pungă de dinari şi este lăsat liber, să stăpânească în cetate sau să meargă unde vrea…

Oppius Cotta nu se lăsă mai pe jos şi strigă şi el aceleaşi lucruri, mai înflorindu-le, mai punând câte ceva de la el, în gura de peşteră. Dar nu primi nici un răspuns.

— Dacă nu ieşiţi de bună voie, vă zidim de vii! ţipă Crassus.

— Grozavă idee, se entuziasmează trimisul Romei şi începe să strige acest lucru în gura de peşteră.

— Vă zidim de vii, vă zidim de vii… vă zidim de vii, îl îngână ecouL…

Oppius continuă să strige cu şi mai mult zel în gura de peşteră.

— Vă zidim de vii…

— Adună pietre, porunci generalul. Îi voi zidi chiar cu mâna mea.

Dar nu este prea uşor să cari bolovani, nişte bolovani de piatră cu muchiile ascuţite. După un timp reprezentantul Senatului se apropie de general cu şalele frânte.

— Chiar ai de gând să faci treaba asta?

— Dar ce-ai crezut?

— Am crezut numai că vrei să-i sperii…

— Nu-i vezi cât sunt de încăpăţânaţi? Dacă nu vor, lasă-i să nu vrea. Cum au să se mai roage de mine când au să vadă că se înăbuşă fără nici o gură de aer! Şi s-ar putea ca atunci să nu mai vreau eu să-i ascult.

— Să nu faci una ca asta… Atâta ţi-a rămas… Dacă mor şi ei, cum au murit cei din cetate; soarta ta este pecetluită.

— Totuna, dacă nu ies de acolo.

— Nişte copii, ţi-am spus… Speriaţi, morţi de frică… Sau poate că nu mai există nimeni acolo… Poate că au ieşit pe altă parte…

— Pe unde să iasă? Am trimis toţi soldaţii să scotocească munţii palmă cu palmă, să astupe toate răsuflătorile astea de bursuci sau să pândească la gura lor.

— Poate că ai dreptate!

— Piatră! porunci scurt, Crassus fără să mai aştepte soldaţii care să facă acest lucru.

— Hai, ieşiţi de acolo că vă zidim de vii, mai încercă încă o dată omul venit să-l supravegheze pe guvernator, dar fără nici un rezultat.

— Piatră! ceru Crassus parcă scos din minţi.

Şi începură să se înalţe într-adevăr, zidul în gura de peşteră…

Ultimele rânduri de bolovani. Lui Crassus îi sângerează palmele. Ochii i s-au adâncit în fundul găocilor. Coiful îi stă strâmb pe cap. Picioarele se îndoiesc sub el şi trupul pare gata a se surpa când într-o parte, când în alta. Dar zideşte din ce în ce mai înverşunat.

…„Hei, puişorilor, vă aud eu cum începeţi să piuiţi… Şi cum o să vreţi să-mi ciuguliţi din palmă… Nu vă grăbiţi? …, Nici eu nu mă grăbesc… Ştiu că sunteţi acolo, dincolo de zid… Vă simt respiraţia… Vă simt bătăile inimii… Soarta a făcut să depindem unii de alţii… Eu nu sunt nimic fără voi… Voi, dacă nu ne înţelegem, nişte morţi frumoşi într-un fund de peşteră… Trebuie să ajungem la o înţelegere… Dacă ne înţelegem, vă duc la Roma… Roma, cetatea eternă… De o mie de ori mai bine sclavi la Roma decât zidiţi în peşteră… Decât să se caţere păianjenii pe voi şi să vă umble pe sub veşminte… Decât să vă scoată liliecii ochi şi să vă sugă vampirii sângele… Ce mai aşteptaţi? … Ce mai aşteptaţi?”…

Restul expediţiei nu-l mai interesa pe Ulpiu Traian. Sta scris că Marcus Licinius Crassus, după ce a cucerit regatele dacice ale lui Dapyx şi Zyraxes, după ce a zidit gura unei peşteri în care erau ascunşi copiii ce nu voiau să cadă în mâna cuceritorilor, după ce a distrus câteva cetăţi, a venit la Roma unde şi-a celebrat triumful. După care a intrat uşor şi definitiv în eclipsa lui Augustus şi nu s-a mai vorbit despre el. Drumul lui spre glorie şi spre putere, visul lui tăinuit de a ajunge stăpânul Romei, toate acestea luaseră sfârşit încă de când l-au scos soldaţii din fundul acelei văi întunecate…