2. Washington.

Iat’o așa cum au voit-o seninii, binecuvântații ideologi. Nu un campament de horde venite pentru câștig, ci un calm lucru de bună socoteală, în necontenită comuniune cu natura. Operă chibzuită, făcută cu plan, executată cu multă răbdare, apărată de invasii, ținută la o parte de fluctuații. Mai mult decât atâta: oasă de liniște în mijlocul luptelor politice și sociale. Căci locuitorii nu votează. Nu votează, dar au pentru o jumătate de milion de oameni două Universități. Oraș simbolic de credință și de imitate, întrupare eternă a ideii generatoare, păstrător vrednic al numelui venerat al ctitorului, sanctuariu al sfântului invisibil al cărui spirit purificator și conciliator se simte însă în toate.

O clară minte franceză a dat, acum o sută de ani, planul armonios, complect, deschis inițiativelor înțelepte, creșterilor normale. Ca tip al casei, nici căsuța burghesă a Olandesului, nici wigwamul fermierului improvizat, nici cutiuța în ruină a doua zi după isprăvire a muncitorului adus cu hurta ca sclav european al mașinii americane. Vechea Eladă și-a împrumutat templul, cu senine-frontoane și coloane albe. Luminoase zidiri se inspiră numai de la preocupații de zimbitoare conveniență. E un bun lăcaș pentru înțelepții câțiva cari ajung în fruntea zecilor de milioane. Aici gândirea are orizont și inspirație.

Ca pentru a îndeplini impresia, a nins. Ca în Suedia zăpada se păstrează largă, albă. De-asupra un cer albastru, ca acela care domină cugetarea. Liniștit, cu copiii de mână, lumea se primbla dimineața.

Aceasta e adevăr, dar adevăr de Duminecă dimineață; în parte și ilusie. 

Adevăr prin ceia ce orașul de 600.000 de locuitori risipit pe o întindere de patru ori cât a Bucureștilor arată în cartierele centrale, în piața împodobită cu statuia călare a lui Sherman, în jurul căreia sunt elegantele sălașuri ale câtorva din Legații, pe străzile care sunt mărginite de marile oteluri, de principalele prăvălii, de marile birouri și mai ales în nucleul format de Casa Albă, reședința președintelui, de clădirea Parlamentului, Capitoliul, de unele Ministere, de monumentele comemorative ale luptelor și gloriilor de odinioară.

Nimic mai interesant decât comparația între albul Palat și imensa clădire a Camerelor. Cel d’intăiu, de o absolută și încântătoare simplicitate, are pecetea vremilor când lucrurile mari în domeniul ideii se făceau în condiții materiale modeste. Un clar fronton de vilă engleză din secolul al XVIII-lea, ceva mai mult decât căsuța de țară a lui Washington; câteva birouri alături, de jur împrejur un modest parc, nimic pe lângă uriașele reserve de verdeață care în alte părți ale orașului formează ca niște colțuri de pădure necălcată, din care răsar săltând și privind cu ochii lor mari luminoși prietenoasele veverițe. Abia un păzitor civil la poartă: nicio uniformă militară, nicio pușcă pe umăr. Lăcașul corpurilor reprezentative, dominat de o cupolă care imită și întrece pe acele pe care, la Institut, la Invalizi, la Panteon, Soufflot le-a dat Parisului, înșiră un întreit glorios fronton clasic. Inlăuntru, unde cel mai îngrijit confort modern domnește, cu culoare lungi legând sala Senatului de aceia a Congresului, se presintă pe pânză și în statui câtă istorie a putut face, în anii anteriori epopeii industriale care azi domină și înlocuiește totul, această societate nouă. Mult războiu: cu Englezii, cu Mexicanii; mulți generali, frenesie de luptă din cele dintâi timpuri, când acești oameni trăiți la o parte în grele împrejurări au văzut că pot desfășura steaguri și birui vechi societăți militariste. Foarte multă glorificare a cetățeanului, a legislatorului, a reformatorului, a simplului orator ajuns la reputație în Statul său, în mijlocul oamenilor săi. O întreagă odaie îi cuprinde pe cei mai remarcabili dintre fruntașii fiecăruia din aceste State; mari și mici de statură și de importanță, în cele mai deosebite atitudini, dând icoana complectă a gloriilor de o singură generație, iute formate, iute uitate, haos de măriri veștejite: dacă n-ar fi inscripțiile, i-ai putea lua pe unii drept alții: același tip ar putea fi chiar întrebuințat pentru oricare dintre dânșii; felul de a purta părul, mustățile și barba jenează puțin; în orice cas, el nu e o necesitate.

Aceleași glorii, alături de monumente alegorice, și pentru Scandinavul care a călcat întâi pământul american, ocupă piețele prea mari pentru proporțiile acestor monumente. Poate că obeliscul lui Washington e o mai bună formă de amintire decât aceste obiecte de grădini și de Museu în jurul cărora se zbate o viață care le astupă și le copleșește.

Senin, având ca fond albastrul cerului, vast ca idealul căruia i-a fost consacrată această viață, templul grec al lui Abraham Lincoln. Pentru că a sfărâmat sclăvia, de sigur, mergând pănă la cel mai cumplit războiu civil, cu sutele de mii de Americani jertifiți, dar și azi în Sud negrul nu se suie în tren cu albii și e silit a merge în mijlocul străzii : pentru înaltul învățământ al rasei lui Cain sunt Universități separate, trei la număr. Dar omagiul care se îndreaptă către președintele între președinți privește înainte de toate, oricare i-ar fi fapta, nu numai pe martirul asasinat pentru fapta lui, dar pe omul de credință și de voință, pe acela „care a umblat în căile Domnului”, pe acela care și împotriva tuturora și-a izbândit gândul fiindcă l-a crezut drept. Ca zeul în templul său uriașa statuie impresionantă apare în vârful scărilor, după colonadă. n-a fost oare spiritul lui Lincoln acela care a mânat America, orice ar fi, pănă la capăt, în cel mai mare din războaiele lumii? 

Aproape, și Museele. Iarăși inițiativa privată. Iarăși negustorul mecenate. La „Corcoran”, Clarke a dăruit cea mai complectă și mai aleasă colecție de artă modernă franceză, de la Chardin pănă la Cezanne și la Van Gogh (frumos tablou de flori, foarte decorativ). Sunt acolo toți: Corot (și o Țigancă îmbrăcată românește), Rousseau, Diaz, cu impresionante pânze, Troyon, Jules Breton, Roșa Bonheur. Toată adâncimea pădurilor Europei, toată taina lacurilor, toate roșiile prelingeri ale amurgului, toată truda pentru pâne a vechii Francii au fost mutate aiei. Și En-glesi, Americani urmează linia: Bruce Crane, De Forest Brush, Hawthorne, Dougherty, Grayson, Lockwood, cântăreții în colori ai acesteilalte idile. Dar niciunuia dintre ei nu i s-a revelat specificul american, aierul de aici, taina zărilor deosebite, magia întinderilor pe care artiștii ruși știu așa de bine s-o prindă. Nu e nici corespondentul lui Walt Whitman, poetul în ritmul grandios al muncii, în descoperirea marilor simboluri, nici, cu excepția cutării colorate pânze de pitoresc a lui Walter Ufer, cu cei trei Indieni alipiți supt apărarea covorului ca al nostru, lângă cula ca ieșită din săpăturile preistorice în stepa munteană, vedenia tragicilor învinși, de o atât de pasionantă noutate. Parcă n-ar fi acest pământ și cei mai vechi, așa de nenorociți fii ai săi. Aici fiilor lui îi e păstrată descoperirea și înălțarea maestrului.

Pe o înălțime, biserica episcopală, a aleșilor, aceia care se intitulează cu mândrie, în fața multor catolici, a fanaticilor metodiști și puritani, a sectelor lacome de adesiuni, „biserica naționala”, își înalță catedrala, de un puternic gotic, francez mai mult decât britanic. Capelele sunt gata, în mijlocul așezămintelor administrative și școlare, de mult organizate. Intr-una se face slujba după vechiul ritual catolic. Carte de rugăciuni, îngenuncherea femeilor, lungi tânguiri de orgă în care se amestecă limpezi glasuri omenești. Un grup de comunianți în lungi rochii albe așteaptă împărtășirea. In margine, trei steaguri de-asupra. unui mormânt de piatră sură: acolo zace Wilson. Putem să ne închinăm spiritului mare din care a ieșit ideia generatrice a țerii noastre.

Dar, alături de această fațadă voită, și aici e campamentul, casa de settler, provisoratul wigwamului. Strădițele laterale de pe care nu se curăță zăpada, pentru că Congresul n-a votat suma extraordinară și Primăria nu poate lua inițiativa, sunt pline de maidane, de vagoane oprite în loc, de înjghebări trecătoare. Pe când pe arterele principale blocul new-yorkes tinde a se impune, pe când noua Legație a Angliei e vechea casă engleză roșie, vânătă, cu fațade antice, aici primul tip de locuință nu sufere nicio concurență. De altfel și în cartierele bogate casa e o adunătură de scânduri pusă într-un teren vag fără îngrădituri: un hall, cămăruțe pe două trei rânduri, totul mic, cochet, bine rânduit, cu electricitate, cu lumină, ca pentru gospodărie fără servitori (o negroaică pentru câteva ceasuri se plătește 60 de dolari pe lună). Și președinții de ieri sau de azi, Wilson, Hoover, locuiau în case de acest tip.

Și automobilele, spre seară, se țin lanț. Sunt nu mai puțin ca trei sute de mii. Fiecare-și are pe al său; în unele familii tata, mama, fiecare din copii cu al lui. Nu e om care să nu poată conduce și conducerea se face cu o deosebita dibăcie, frânele oprind la un decimetru. Luminile roșii și albastre permit publicului să-și afle calea fără primejdie. Aproape necontenit, pe două, pe trei șiruri circulația urmează sigură, fără grijă, legând cartierele așa de îndepărtate unul de altul, permițând ritmul activ al vieții. Ea se întinde, peste locuri goale, une ori cu firme arătând destinația lor viitoare, biserică, instituție, peste imensele parcuri-păduri, peste regiuni de șubredă improvisație, pănă la satele vecine, unde locuiesc fruntași ai vieții economice, sociale. 

Cercetăm Smithsonian Institute. Două imense clădiri în centrul clasic al orașului. E aici o galerie de pictură care se pregătește: câteva tablouri de maeștri, multe pânze americane. Împărțirea e pe odăi, și ce odăi largi și clare, ce bogăție în materialele de prima ordine care sunt întrebuințate! De o parte străini, de alta Americanii. Mândria acestui mare popor pătrunde acum și în artă, care începe a fi văzută și ea național. Realisările sunt bune, dar, încă odată, ce lipsește cu totul, e sensul inspirației locale, nota dominantă venită de aici.

Dar Institutul reprezintă mai ales altceva. Cu mijloacele lui uriașe, el face colecții fără păreche pentru științile naturale. Cu miile se aștern în saltare scheletele, trupușoarele împăiate.

Cine se îndoiește de înaltul idealism frământat cu un puternic sentiment religios, mergând pănă la misticism, al acestui popor, să meargă o clipă la cimitirul de onoare al eroilor!

O mare întindere de teren acoperit cu arbori de pădure; armonioasa împărțire a acestuia prin cărări șerpuitoare printre grupe și pajiști. Monumentele comemorative, de la sarcofagul sculptat al generalului pănă la pietricelele albe infinit repetate ale soldaților, sunt sămănate larg pe vasta întindere. O sentinelă în sprențara uniformă a acestei miliții străbate cu pas grăbit aleile. Sus, un vast amfiteatru de marmură, de o senină formă clasică. Acolo se rostesc la zile mari cuvântările comemorative. Caracterul lor îl pot arata severele și impunătoarele inscripții în care cuvintele latine sunt amestecate cu versete biblice. Sufletele „soldaților cetățeni” pot pluti mulțamite în această nobila atmosfera de recunoștință națională.