4. La granița Mexicului.

Pe drumuri stropite — aceiași perfectă șosea de ciment tăiată în două, prin dunga albă care delimitează mersul automobilelor—, printre câmpii muiate pornim des de dimineață spre San Diego și Tijuana, la granița Mexicului.

La șase ceasuri lumea a și început să se miște. Încrucișăm câteva automobile grăbite. Pe câmp o ceață ușoară se ridică peste arături în pământ negru și brun ca o râșneală de cafea. Un miros de îngrășăminte plutește în aierul încă rece.

In dreapta și în stânga capriciile hispano-americane ale arhitecților californieni, ca niște mari flori, colorate viu, din care nu e una care să semene cu cealaltă. Nu e meritul proprietarilor trecători, ci al acestor harnici cercetători ai trecutului și descoperitori ai formelor viitorului. Terasele se succedă în cea mai variată amestecătură de linii. În față brazdele de un verde adânc, perfect îngrijit fără servitori, albele potire ale florilor de cala.

De-odată o pădure, o adevărată pădure de sonde, deasă, dar de aceiași impecabilă ordonanță ca și portocalii și lămâii din livezi, răsare și îndată ne încunjură. Aici petroliul e așa de bogat, încât îngăduie ca șchelele, cu eleganța construite, să-și atingă coatele. Totul e atât de strict orânduit, de asigurat contra oricării primejdii, încât în umbra piramidelor de scânduri omul își poate face și locui căsuța și drumul cel mai neted, cel mai curat poate trece în chiar marginea lor. Ici și colo vedem lingurile în mișcare.

Străbatem așezări mai mărunte, care se țin lanț cu întovărășirea, tărcată a haosului de reclame. Și după două ceasuri de drum ni se arată drumul spre una din misiunile, din vechile misiuni spaniole care încă în veacul al XVIII-lea puneau basele unei țeri creștine și civilizate. E întemeierea părintelui Serra, închinată unui sfânt al cărui nume trezește amintiri dunărene, de acasă. Căci Sfântul Ioan de Capistrano, profetul de lupte din Abruzzi, a catehizat Ardealul nostru și el, alături de Ioan Hunyadi, a liberat, cu mulțimea cruciaților lui simpli și săraci, Belgradul de asediul lui Mohammed al II-lea. În timpul războiului care ne-a năvălit niscaiva zeloși ocupanți de lege catolică îi confundaseră oasele cu ale Sfântului Grigore Decapolitul de la Bistrița, pe care se și grăbiseră a le anexà.

E un încântător colț de natură și de istorie. Din cărămizi coapte și necoapte, cu ajutorul Indienilor, neobosiții propoveduitori ai Evangheliei au făcut o mare mănăstire, un institut spaniol al epocei lor. Largi curți, pline azi de florile cele mai variate, dar odată cuprinzând gospodăria unei ferme, încântătoare patiuri de reculegere de-asupra cărora spânzură clopotele unei meșteșugite renovări pentru turiști, lungi coridoare boltite, cămăruțe de locuință și rugăciune, o capelă și o lungă biserică, dăruită de aceiași restauratori cu cea mai aurită din catapitesme, care scânteie ispititoare la capătul misticei penumbre.

Și lumea vine și se roagă, pe când în prăvălia-Museu, cu ceva cărți, veșminte și picturi vechi, se vinde pe preț scump istoria în mai multe volume a Misiunilor și „poterie cehoslovacă”, purtând însăși aceasta intitulare. Sunt aici grupe de copii mexicani, oacheși, buhoși, flenduriți, căscând adâncii ochi negri la splendoarea sacră a altarului, sunt fete cu figurile palide supt negrul păr uns și lipit pe tâmple, sunt roșii figuri indiene cu osatura proeminentă, care dovedește îndărătnica păstrare a rasei celei mai vechi, sunt ciudate fețe de cenușa în care bătrânii ochi sunt ca punctele negre ale cărbunilor stinși. În această semi-obscuritate, aceste sumbre elemente de rasă te strămută cu veacurile înapoi, în vremea sângeroaselor plămădiri.

La oarecare distanță cea mai stăruitoare reclama înfiptă pe toate povârnișurile catifelate îndeamnă la alcătuirea unui nou oraș, închinat Sfântului Clement. O parte din case s-au și făcut, un alb club de o delicată arhitectură invită la petreceri, se arată unde vor fi clădirile de utilitate publică, apa prinde a se strecura supt piatră. Avem supt ochi priveliștea inițierilor orășenești în această țară de suprinderi. Ceva mai departe, Sfântul Onufrie își așteaptă și el ceasul. Pe când la capătul calendarului spaniol Oceans Beach, „plaja Oceanului”, e o așezare isprăvită și bine întemeiată.

Acuma, la dreapta, Oceanul palid își întinde pânza liniștită; abia la mal stâncile de dedesupt rup apa în spume. Un țărm încă pustiu, pe care se usucă mari ierburi răscolite, cu înfățișarea de coraliu moale, putred, lângă iarba grasă, cleioasă, de ghiață cu floricele roșii, lângă țeposul cactus de pe care atârnă fructul mărunt ca sângele. Lângă rămășițe din lemnul vechilor naufragii foarte puține scoici sfărâmate pe care le îngroapă nisipul.

San Diego e încă departe. Crezi că-l ai când se înșiră iar căsuțele-jucării, de cea mai pitorescă legătură, oțelele ascunse între arbori, clădiri monumentale, ca o școală militară. Dar el fuge tot mai departe, pănă ce în sfârșit cetatea Sfântului Didac strânge între casele ei chipoase, adesea de un lux elegant, în care, pe lângă o lume de afaceri mai puțin grăbită ca aiurea, bătrâni și bătrâne, la capătul unei vieți de muncă, își primblă agale, cu o senină așteptare a morții, oasele obosite.

Apoi această civilizație de floare umană adausă la florile naturii se împuținează, sărăcește, devine mai rară, mai umilă. Mexicanul care așa de mult ajută cu munca lui prosperitatea Californiei, omul bronzat, cu pălărie largă, nu mai are din ce scoate bogăția pentru alții. Spre sumbra lui țară învălmășită de revoluții periodice, terorizată de bolșevismul bandelor politice — mai ieri noul președinte și-a avut falca zdrobită de gloanțe—, ne ducem acuma.

Iat’o la o strâmtoare unde cocheții „ofițeri U. S. A.” au aierul unor cavaleri cari și-au întrerupt danțul. Lângă ei colegul mexican cu nasul mare supt o șapcă asămănătoare n-are nimic din eleganta lor corectitudine: poartă în voie picioarele, plesnește poclitul automobilelor, râde. În față necuviincioasa reclamă a unei berării cu 75 de cents păharul de cerveza cu o marcă americană.

Aici, la Tijuana, „mătușa Ioana”, e cârciuma Americei probibiționiste. Mexicul e reprezintat doar prin colorile tari ale frontului de dughene cu așa-numitele „curio” („curiosități”), dar înainte de toate cu băuturi de tot felul, cu ispititoare curți pentru „moonlights” (chefuri de lună), cu musicanți și dănțuitori, cu fete ochioase, harnice numai din ochii adânci. O atmosferă de lene și de conrupție otrăvește și aierul. Lume săracă se târăște, pândind câștigul neonest. În figuri e mai mult din Indianul cucerit decât din nobila și crunta, neiertătoarea rasă a cuceritorului spaniol.

Ceva mai departe e, pentru aceiași Americani doritori de a petrece, un splendid local de joc de cărți și de restaurant lângă băile de la Aguas Căllientes, „Apele calde”. Aici fantasia de colori și linii moștenită de la Indieni se desfășură în toată fantastica ei bogăție; roșul și albastrul domină. Plafoane de lemn sculptat acopăr marile săli, pline de o lume ahtiată de altfel de viață, fără rigorismul onest și prohibiția sănătoasă.

Costumele se exhibează și ele pentru petrecerea aceleiași categorii de visitatori. La garderobă o fată cu pantaloni de catifea albastră foarte largi jos oferă țigarete. În sală musicanții se poartă ca în „Bărbierul de Sevilla”, dar cu mijlocul într-un fel de cojocele galbene și în cap cu imense pălării de paie terminate printr-un vârf supțire.

Se cântă ariile locale și bucăți de operă, și din gură. Apoi musicanții cântând străbat odăile ca un omagiu către oaspeții pe dinaintea cărora trec. Vechiu cavalerism al Spaniei-mame. Și privirile se opresc îndată asupra danțului din țara veche: un delicios duo între băiatul în largi haine galbene și alba fată cu pieptărașul colorat și rochia scurtă: pețirea de dragoste se face în nesfârșite vesele învârtituri, el năvălind, ea, grațios, ferindu-se. Iată-l aruncând jos pălăria și ea joacă în jurul ei, nu: pe dânsa chiar, cu o delicată bătaie în loc a piciorușului. Apoi ridică marele stog de paie și i-l pune pe cap. Bătălia e câștigată. E un farmec!

Ne întoarcem pe ploaia deasă, prin noroiul drumurilor proaste. „Mexicul cel adevărat e încolo”, arată cu mâna d. Hey, negustor de „curio” azi, consul, șef de misiune austriacă, proprietar de rancho ieri. „Acolo e o lume, și ce bogăție — și ce lipsă de noroc!”

La întors luăm altă cale decât aceia care duce la Misiunea Sfântului Ioan de Capistrano. E marginea însăși a Oceanului, sămănată cu cele mai frumoase nume spaniole de-a lungul plajei împănate cu case, pe care le încunjură reclame pentru alte zidiri. În față neguri încunjură marea insulă S. Catalina, vecină cu ostrovul Sfântului Clement. E acum proprietatea fabricantului „gumei de molfăit”, chewing gum, — cum se vede, un binefăcător al umanității, care-și merită suveranitatea insulară. „Chewing-gum” și lucrul în serie merg de altfel împreună: „serviciul” social și distracție.

De acolo din fund o geană de aur pleacă, lărgindu-se pănă acopere cu transparența-i luminoasă tot cerul pănă în capăt. Nori mari, ca un șir de munți vineți, străpung aureola glorioasă a apusului. De-asupra soarele căzând aruncă mari raze roșii ca de sânge care de la un timp se topesc într-un zăbranic încrețit ca o draperie de statuie antică. E o măreață tragedie crușită acolo în ceruri. Vechii Indieni puteau să vadă în ea luptele cele mari ale zeilor și prăpăstioasele căderi ale împărățiilor. Pănă ce aripa nopții cade grea, stingând totul.

Acuma suntem în lumea sondelor în turmă. Apoi mai departe între nesfârșitele lumini din Longwood: oteluri strălucesc, reclame chiamă nervos, firme roșii țișnesc deasupra prăvălii de fructe rostogolesc bogățiile coastei binecuvântate. În fund, zgomotos pe toată noaptea, Los Angeles.

A doua zi, într-un intermezzo de soare văd clădirile Universității, unde am și onoarea de a vorbi despre arta bizantină și problemele ei. Princiare clădiri și aici, una făcută din câștigurile footbalului. Răbdătoarele studii ale arhitecților au produs mănăstirea franciscană, cu chiostre pe supțiri coloane, cu ocnițe spaniole și azulejos arabe, cu greoaie porți sculptate de lemn vechiu. Studentul are aici, cu săli de seminar largi ca un mic Parlament, cu holul de ceremonie ca pentru întronarea unui rege, tot ce-i trebuie, pănă la librărie, la restaurantul ținut de Universitate. Apare și un ziar al acesteia, „Troienii”. Pretutindeni ordine, bună cuviință, poftă de a învăța—poate prea mult — cu inteligență și atenție.

Părăsim orașul, petrecuți de studenții noștri, acum cinci la număr. O domnișoară moldoveancă, Bercea, e dentistă; sora ei se pregătește de aceiași carieră. E și mama ardeleancă, fratele unuia din cei mai buni artiști de cinematograf (este și un al doilea). Gândul țerii li umezește ochii.