3. Los Angeles.

Pe marginea mării, tăind pe alocurea tunele, calea ferată duce spre Los Angeles, cetatea Arhanghelilor. Nume spaniol, precum aici totul arată pe cei înlocuiți în stăpânire, izgoniți. Toți sfinții calendarului catolic figurează în răsunător veșmânt spaniol, din sus de cetatea bunului Sfânt Francisc pănă la „îngerii” aceștia de aici.

Dimineața, aceiași munți aspri, clădiți în bolovani, și în marginea lor. aceiași dulce verdeață, aceleași șiruri de nuci, aceleași vechi trunchiuri învârtite, aceiași viță și, ca așezare omenească, aceiași tristă înjghebare de lemn. Pe alocuri lespezi uriașe, ca niște monstruoase broaște țestoase, mănâncă ogorul proaspăt lucrat și îngrijită livadă.

Acum tăiem de-a dreptul prin piatra seacă, supt palatele giganților. Dincolo, aceiași vegetație nouă, sprințară, ca de ieri, supt dreapta strajă a înalților eucalipți. Și portocalul apare în aceleași rânduri chibzuite: fructul roșu râde dimineața. În cutare loc, lângă un râi al persicilor, imense sere de flori. Ca și lângă San Francisco anunciuri chiamă la cumpărare de terenuri capabile de a da astfel de rendement. În unele din aceste „ranch”-uri (de la spaniolul rancho) găini cu miile acopăr pământul cu o zăpadă de pene. Și unde nu e decât nisipul gol și sec fabrica vine, își sapă gropile și-și înalță mașinile. Los Angeles nu e un oraș decât în centrul suprapopulat, în care cât e ziua de mare se încurcă automobilele și se îmbulzesc trecătorii între înaltele clădiri, lipsite, din fericire, afară de casuri isolate, de masa mesopotamică și egipteană a sky-scraperelor. Încolo, localitatea de un milion două sute de mii de locuitori se desface în grupe ori se înșiră în nesfârșite alei.

Iată de-o parte clădirile Universității, cu turnul venețian și înaltele ziduri de cărămidă în același stil de convento italian din secolul al XIV-lea. Iată imposanta masă a Museului, cu păreții roșii lucrați în losange, cu săpăturile în piatra intrării, cu întregul complex de palat spaniol din epoca iesuită, bogat în terase, acoperit cu olane foarte coșcove. Inuntru desemnuri și schițe frumoase, și de Degas, de Lucien Simon, un grup important de lucrări americane, hotărât foarte bune, ca ale lui Child Hassam, ale lui Henri, cu simțul peisagiului de aici, cu efecte puternice de colori șterse și de colori triumfante. Se adaugă o foarte bogată colecție de artă chinesă —multe pânze mari—, una de ceramică europeană. Pentru moment și o exposiție particulară de covoare persane înflorite și de altele în care naturalismul se înfrățește cu stilul geometric al Mongoliei (deci Mongolia servește și azi ca element de legătură în arta lineară între Asia Mică și America; lucru important de reținut).

Liniile de case cu vârful rătezat, cu deschizături capricioase pentru uși și ferești, a mormanelor galbene după datina strămutată a Spaniei și, iarăși, după amintirea, neașteptată, a zidirilor mexicane, urmează zeci de mile fără sfârșit. Te simți strămutat în această lume de livezi, dintr-o comună în alta, purtând numele iberice de odinioară ori nouă nume simbolice pentru frumuseța acestei admirabile naturi. Prăvălii în care se resfață cele mai splendide fructe, unele necunoscute, ca para avogado, cu carnea bogată și un singur sâmbure, întrerup șirul de căsuțe; reclama îmbracă toate formele închipuirii: una se termină printr-o moară de vânt. Dar ceia ce farmecă e livada, proaspătă livada generoasă în fructe: roșiile portocale, atârnând din frunzișul întunecat, pe care le încălzesc grădinarii cu sobițe de fier, le culeg bronzații Mexicani cu aspect de Indieni războinici și le așează în cutiile în care vor călători de-a lungul Americei în trenuri speciale (este și a douăzecea „exposiție națională de portocale”), piperul cu frunza pieptene, care-și lasă pe stradă roșele boabe abia înjghebate; trandafirii se acață de toți păreții. În marginea acestui râi făcut de omul singur, de mintea și de mâna lui în locuri unde adesea nu plouă odată în zece luni, muntele adânc albastru, scrijelat de brazdele care apără de focurile dese pădurile pitice.

Astfel ajungem la Pomona, numita după zeița care dăruiește oamenilor poamele. Largă stradă, vaste livezi, câteva clădiri frumoase, toate interesante în varietatea succesiunii lor. O biserică baptistă e clădită, se pare, din marmură curată și are o impunătoare fațadă.

Aici trebuie să fie colegiile universitare la care mă chiamă prietenia unui American inițiat în toate limbile romanice, inclusiv a noastră, pe care o cetește cu ușurință și o pronunță corect, d. Maro Jones. Dar, cum pentru zidirile de acum douăzeci de ani se alesese cel mai binecuvântat colț de grădină drept în fața muntelui, o dumbravă a Armidei, cu vechi stejari, sprinteni eucalipți, piperi, atârnând în plete de salcie, platani pletoși, portocali și lămâi, boschete de măcieși în toate colorile, acuma orașul care dă numele său așezământului universitar pe de o parte, iar înalta școală de alta. Adecă într-un grațios orășel care s-a format de la sine și căruia i s-a dat sonorul nume francez, așa de potrivit pentru această claritate submontană, de Claremont (Clermont).

Am din nou prilejul de a vedea o Universitate americană. 

Peisagiu californian 

Vegetație in Sudul californian. data aceasta mai pe îndelete, condus de d. Jones, de președintele Burgess, de o studentă româncă, d-ra Pa-raschivescu (alți doi studenți sunt la Los Angelos): văd sălile de clase mari, încăpătoare, unele cu scene de teatru, casa fetelor unde se ieau în grup mesele, locuința oaspetelui mieu. Sunt două colegii, cu două rânduri de profesori, în care se predă istorie, cu biograful lui Lincoln, d. Stevenson, sociologie, filosofie (și o profesoară), franceza (și cu fiul lui d’Estournelles de Constant), germana (cu un German), italiana, istoria artelor (cu un vioiu Catalan). Locuința în căminuri se plătește o mie de dolari pe an; fiecare-și are odaia. Firește, sexele sunt deosebite. Din ce mi s-a spus, din ce am văzut, am impresia unei vieți sănătoase și nevinovate; fetele se laudă că băieții nu sunt primejdioși, „niște copii mari”. Sportul nu iea mai mult de patru oare pe săptămână, cu tennis, foot-ball, călărie, canotaj. Examenele sunt semestriale, mai mult în scris; lucrări se dau necontenit și se lucrează cu conștiinciositate. Profesorii au și aici încrederea că se face un lucru bun și folositor, că nu este inferioritate față de glorioasele lăcașuri sărace din Europa, că aici, în domeniul spiritului, e adevărata Americă și că din aceste lăcașuri se ridică noul vultur al viitorului.

In această imensitate risipită sunt și Români, unii bogați, cei mai mulți înstrăinați, de trufie sau de sfială. Ar fi vre-o trei sute. Cutare Român din Sălagiu, ca d. Alexandru Pop, din Băseștii lui „badea Gheorghe”, a ajuns la o bună situație materială, unită și cu păstrarea tuturor însușirilor de înțelepciune, de măsură ale Românului sălăgean; e o plăcere să-l auzi vorbind! La gară patru fete în costume bucovinene, una cu mama ei, celelalte trei cu tatăl și mama, cu bunicul și bunica, tocmai din Cuciurul Mare. Frumos tablou de familie! Și e o bucurie să-i auzi vorbind așa de frumos românește, cu o emoție care face să tremure buzele bătrânului. Fiul a fost profesor în Canada; acuma lucrează la lemn. Cum s-ar întoarce! Și, când îi presint posibilități, încet, duios i se desfac cuvintele: „Sfânt ți-ar fi numele!”.

Cercetez, eu bunul prieten al nației mele, d. Jones, și mai departe complexul de clădiri al colegiilor. Biblioteca, în formație, cuprinde o sală de lectură comună și alta pentru reviste, dar în fiecare așezământ se cetește prin odăi cu carte împrumutată; și depositele pot fi întrebuințate de orice student pentru lectură: nu se cunosc cașuri de înstrăinare. Unele din sălile de cetire particulare sunt de un lux deosebit. Un club de studenți are o sală de mâncare potrivită pentru orice masă de gală la un palat. La colegiul Scripps, locuința fetelor are toată înfățișarea unei mănăstiri spaniole, cu pavagiul de cărămizi roșii, cu tavanurile lucrate, cu mobilele de caracter vechiu, cu firidele în care ard lămpi electrice; pe lângă chiliuțele dormitoriilor, odăi de prisos, pentru plăcerea artei, ca acelea două mobilate în stil francez. Pretutindeni materialul întrebuințat este de prima ordine.

Capela e o mare sală cu scenă și piano. Acolo so pot executa cântări pentru toate formele protestantismului; cărți de rugăciuni sunt prinse de banci. Catolicii sunt foarte puțini. În populația școlară mai mult de jumătate sunt din părinți anglo-saxoni, sensibil de mulți Germani, restul nu contează. Fetele fără avere servesc și la restaurant în otelul, innul patriarhal din localitate: odată terminat serviciul pe care-l fac cu atâta grație, zimbind, ele se duc la lecții. E de prisos să spun că din partea tuturora li se arată cel mai deplin respect; nici vorbă de a li „face curte”, cu atât mai puțin de a fi grosolan cu dânsele. Sunt dus la teatrul elenic, în care se fac ceremoniile vara.

Suntem aici în marginea chiar a deșertului, a părții din sterpul pământ californian pe care omul n-a creat-o încă, prin munca și destoinicia lui. Chiar lângă cele mai frumoase livezi de portocali, de pe care merele de aur se rostogolesc pănă în stradă fără să le ia nimeni—dar un placard, adesea repetat, făgăduiește o răsplată cui „arestează și dovedește pe hoții de portocale”—, începe terenul pietros, uscat, în care se înrădăcinează numai îndărătnicii arbuști de pustiu și o astfel de ușoară vegetație pe care căldurile—deocamdată norii se adună pentru ploaie—, căldurile care pot ținea fără un pic de apă și zece luni le vor nimici răpede odată cu ivirea verii. Aici nu mai curg apele de supt pământ care țișnesc din muntele bortilit ca un burete. Dar câte o casă a și răsărit, atrasă de perspectivele viitorului. E un început și, în această societate așa de activă și întreprinzătoare, în care totul îndeamnă la asaltul imposibilului, e foarte probabil că el va fi urmat și grădinile de poveste vor răsbate tot mai adânc pănă la poalele muntelui ocrotitor.

Căci suntem în țara unde zilnic se fac minunile, unde improvisațiile închipuirii se prefac în realități solide și gpornice. Nicăiri omul n-a fost mai creator decât aici, nicăiri n-a avut mai mult sentimentul că el face. Prietenul care mă poartă printr-una din cele mai mândre alei din lume, numai bielșug de roade în arbori, numai zimbet de flori în margine, roșu de mușcat, roz de trandafiri, îmi spune povestea acestei splendide înfăptuiri. Doi Canadieni au venit și li s-a părut locul bun. Cu mijloacele lor de cuceritori ai codrului mereu, de fundatori ai orașelor au făcut din nimic ceia ce se vede astăzi. Când conducători ai Australiei au visitat California, care li datorește eucaliptul și stufosul piper sălbatec, li-a plăcut ce făcuseră întemeietorii și i-au luat cu dânșii. Astăzi Aus-traba are prin fapta lor un oraș aidoma ca acesta.

Ne întoarcem supt ploaie. Norii amenințători au crăpat. Pământul primește, în această deschidere a primăverii, darul rar al apei de de-asupra. O primește recunoscător, dar fără să aiba numai decât nevoie de generositatea, puțin obișnuită, a cerurilor.