2. San-Francisco.

Străbatem un ochiu al golfului cu ferry-boatul, ca să ajungem la Berkeley, iar de aici din nou în tren pănă la Oakland, „Țara Stejarului”. Aceiași suprapunere de civilizație nordică pe o natură de Miazăzi, peste o cultură populară și istorică, înlăturată ca nefolositoare. Trecând încă odată apa albastră lină a sinului de ocean, avem în față insula care cuprinde Școala Navală între vechii ei copaci sumbri și, fațada orașului refăcut după catastrofa cutremurului și incendiului de acum vre-o douăzeci de ani.

E o paradă de skyscrapere, mândre, trufașe, ca o gardă de onoare a bogățiilor îngrămădite, a freamătului necontenit pentru a le adăugi. Când pătrunzi înlăuntru pe străzile relativ înguste, pe care le umbresc clădirile de obiceiu înalte, te lovește disproporția creațiunilor individuale care stau alături fără a crea un ansamblu. Casele cu zece, cu douăzeci de rânduri alături de altele ca în bietele noastre orașe europene, așa de pline de caracter; risipă de marmure colorate, de coloane aurite, încercări de artă care pun cupola de-asupra terasei monstrului arhitectonic; ici și colo, la câte o biserică, amintirea stilului iesuit spaniol, cu fațada sprijinită de cele două fumuri laterale. Pe piețele verzi monumente în genere prea mici pentru strivitoarea lor încunjurime. E sigur că în asemenea cetăți comemorarea oamenilor și a evenimentelor trebuie făcută altfel decât în copiile noastre de cetate elenică.

Câteva mari clădiri în centru arată nu numai ambiție, ci și gust. Astfel Primăria cu o frumoasă fațadă armonioasă și o cupolă de tipul Soufflot și alături casa de conferinți cu prelungirile ei în stil de mănăstire franciscană făcută din cărămizi în secolul al XIV-lea italian.

Văzut în amănunte, orașul Sf. Francisc, care așa de puțin răspunde azi smereniei patronului său, e deosebit de simpatic. Străzile lui, de o perfectă ordonanță, suie dealurile încunjurătoare; flori de Sud sunt sămănate în brazda de ’naintea caselor de formele cele mai deosebite, în care se vede însă adesea un tip potrivit, ale cărui elemente sunt luate din vechea tradiție spaniolă. Populația din aceste case cochete și sănătoase e de multe feluri, cea mai mare parte imigranți, mai vechi sau mai noi. Pe cutare terasă o mamă iaponesă, frumușică, rumenă în obraji își alintă copilul ; mai departe, la ieșirea din școli, în grupul fetelor voioase, îndrăznețe, câteva Chinezoaice cu asprul păr negru rătezat scurt pe ceafă; Mexicani a căror față reproduce numai une ori curatul tip spaniol, cei mai mulți presintând umerii obrazului, roșii, ieșiți în relief, ai Indienilor din cari se coboară în mare parte, se văd în cafenele cu inscripții numai în frumoasa limbă a lui Fernando Cortez: o librărie vinde romane spaniole cu coperți violent colorate, un „Anuario hispano-americano”, revistele din Madrid și cele din Mexic; un cinematograf anunță în italienește reprezentațiile viitoare.

Intrăm în cartierul chines, care cuprinde o întreagă stradă și se revarsă și asupra altora vecine. Totul aparține galbenilor; librărie, fotografie, magazine de aprovisionare, în care lângă păsări și iepuri de casă sunt expuse broaște și tot felul de dobitoace, și comestibile de acasă, uscate cu un antic sistem special, sunt puse în fereastă: mușchi de broască, șopârle, pești de toate felurile, cârnați, șunci, limbi, totul redus la niște foițe desgustătoare; nu lipsește undeva și un puiu pus în spirt, care poate fi prefăcut în friptură pentru cine nu se desgustă. Un mare restaurant cu două rânduri, cu scara de piatră, servește în boxele lui supe de vegetale și cu ou, în care plutesc bizare paste și din care se desface un miros de vase spălate și de spital, orez admirabil fiert a cărui sare e luată da sosul negru special, cu apă de mare și mirodenii, feluri de verdețuri la care se adaugă bucăți de carne de porc și de puiu scărmănate într-un chip special, brânză chinesă, — pâne numai după dorință; cu o piesă de cinci cenți aruncată în gaura din părete poți căpăta cinci minute de musică negră.

Sunt prăvălii strălucitoare, cu vitrinele foarte îngrijite de discretul negustor care nu iese în prag și nu poftește niciodată ele vând cutiuțe de lacă de toate colorile, bibelouri de os, inele de sidef cu pietre falșe, bronzuri lucrate grosolan, dar mai ales cele mai strălucitoare pijamale în toate colorile curcubeului, sămănate cu flori delicat răspândite din plin. În cutare magazin păreții sunt împodobiți întregi cu acel bielșug de sculptură aurită în care sunt încrengate toate dobitoacele naturii și toți monștrii închipuirii, acoperiți bogat cu aur. Sunt case în stilul național, milenar, cu galerii sprintene și acoperișuri cârligate la mijloc, cu toate colorile vii îmbinate pe fațadele lor. E undeva și vre-o pagodă, lângă care o mare biserică creștină își chiamă din acest neam de vechi păgâni noii credincioși. Și e teatrul, Mandarin Theatre.

Îl cercetăm seara. E complect gol cu zece minute înainte de oara șapte, când începe nu știu ce piesă. Doi băieți duelează pe scenă, cu săbii de modă veche și bastoane, evitând cu măestrie loviturile. Intr-o lojă la stânga musicanți încearcă vioara, fluierul și gongul. Directorul cu ochelari cercetează ceasornicul. Câțiva copii se joacă în fața cortinei, foarte frumoasă, cu reclama unui negustor din Canton. Atâta.

Totuși se începe. Splendid decor de palat, la care, prin simpla coborâre a pânzelor, se vor adăugi apoi altele. Strălucite costume istorice: rochii largi aurite, coifuri tărcate, cizme cu tălpile late de pâslă. Popi poartă bărbi albe ca fuiorul pe care la mânie le agită cu mâna. Dulci femeiuște cu ochii cârpiți, văpsiți împrejur cu roșu și cu obrajii albiți de pudră se dau în vânt pentru dureri mie neștiute, lunecând pe scânduri cu piciorușele de păpușă; una, eroina, și-a tăiat părul cu cuțitul, biata fată micuță, și de aici bătăliile între eroi și preoți, cari întră, iese, cad, se dau de-a tumba, se ridică și mai ales vorbesc. Recitativul e continuu întovărășit de asurzitoarea subliniere a gongului. Lumea se adună după opt ceasuri; afară fac coadă. Odată în sală, cei de moda nouă, bătrânele cu largi rochii negre, copiii vorbesc, mănâncă, părând că nu-i privește ceia ce este pe scenă, unde zgomotul ritual urmează, lung și solemn.

Un colț către Pacific, către „poarta de aur”, a fost consacrat frumusețelor naturii și artei. Toate înfățișările variate ale abundentei vegetații sudice sunt adunate în grădinile întinse care încunjură clădirile. O grădină iaponesă presintă flora depărtatelor insule ai căror vechi locuitori pot să-și mângâie astfel nostalgia, dacă o au. Obișnuita căsuță goală, cu paravane mișcătoare, copacii pitici cu monstruoasele rădăcini umflate, poduri peste ape dare se strecoară prin bolovani. Acvariul e unul din cele mai bogate, cu peștii ca o foiță de sidef, ca niște fluturi multicolori, ca niște săgeți în care se mișcă vioiu ochi de aur.

Museul, „M. H. de Young, Memorial Museum”, e așezat într-o clădire care leagă de un turn ca de sky-scraper o lungă zidire în cel mai bine imitat stil manuelin din Portugalia, venit poate prin Brasilia. Sunt câteva vechi pânze, a căror identificare, ca a unui neisprăvit Rembrandt („Hoții”) și a unui bizar Lionardo, dacă nu își unui Veronese, e supusă la revisiune. Dar este un Bassano, două imitații ale lui Rembrandt de Denner și este și un mare Watteau, cu un vast peisagiu. Arta americană presintă câteva frumoase peisagii. O dulce figură de fată a lui Bouguereau, un Courbet și o impresionantă noapte de Daubigny sunt ce a dat de samă școala franceză. Curioase tablourile rusești, care strămută în cu totul altă lume; supt nume, altfel necunoscute, de pictori contemporani, scene din alt mediu natural și uman: alaiul de nuntă într-un sat înzăpezit, cu bulbii auriți ai bisericii, cu caii cari trag din greu roșia căruță închisă, cu mutrele naive și speriate; întoarcerea de la încoronarea Țarului în căsuța plină de „pose” unde toți se uimesc de povestirea splendorilor neînchipuite; 

Grup de Români americani.

ț$Lk /șjplr- WMa

K;-t

Grup de Români la Los Angeles, pregătirea de nuntă cu femeile înfoiate, înzorzonate, purtând pe cap „cacoșnice” de paradă (de Masovschi); o secerătoare roșie-blondă înfășurată cu triumful recoltei sale, visiune de aur și de lumină; căruța mujicului care duce pe nacealnicul cu șapcă într-o visită ca a „Revisorului” lui Gogol, fără a mai pomeni un stupid Napoleon în ajunul părăsirii Moscovei, al cărui evident model e tabloul lui Delacroix. Totul văzut de alți ochi, tălmăcit de alt gând,

Pe lângă o adunare ciudată de uniforme, instrumente de musică, miniaturi pe ivoriu din secolul al XVIII-lea, strălucită colecție de ceramică din toate țerile, dar mai ales bogăția de produse ale artei chinese și iaponese: vase de porțelană și de bronz, catapitesme de lemn sculptat cu o fantastică putere de creațiune în domeniile închipuirii, dragoni și monștri de bronz, realiste portrete în lemn, zei ai Fericirii cu enormul pântece păros, cu gâtul umflat în gâlci, ai Sănătății cu trei capete și șase mâni, strivind bolile supt picioare, draci roșii și grași cu cornițe ca de ied, și, alături, minuscule lucrări de fildeș, făcute cu o migăloasă artă care uimește, sperie aproape. Alăturările, contrastele de colori stau alături cu îndrăznelile liniei, cu siguranța unei visiuni de o unică acuitate.

O școală din Berkeley e adusă aici ca să vadă și, băgați de samă, căci e vorba de copii pănă la zece ani, să copieze. Cei mai drăguți omuleți, băieți și fetițe, de toate rasele, pe cale de a se americaniza supt zâmbetul ispititor al profesoarelor, în mare parte studente, care fac astfel școala de aplicație, se întind la vitrine, le ating, se trântesc pe jos ca să vadă mai bine, fără zgomot, atenți, căci au de lucru, fac de la ei, creiază. Siguranța desemnului, puterea de a găsi imediat linia dominantă, meșteșugul de a umplea golurile, plăcerea de a fi gâcit, reprodus, păstrat sunt fără de margeni. E idealul școlii celei nouă, în care puterile nesfârșite care se ascund în sufletul copilăresc sunt stârnite, puse în acțiune și conduse fără a da această impresie. Fiecare alege ce vrea și interpretează în felul său. Alt Museu e cel de antropologie, ceia ce înseamnă în acest cas „cultură umană”. De aceia se găsesc câteva elemente de artă egipteană, papirusuri medicale în scrisoare ieratică, originale și reproduceri din epoca plolemaică și romană; apoi, pentru Greci, vase din Teba cea mai veche și ulciorașe acoperite cu mărunte figuri geometrice, pe care apoi artiștii le amestecă, în forme mai mari, cu reduceri stilizate ale subiectelor naturaliste din vasele ateniene; cutare vas de proporții mari, care poartă în însăși Atena același joc de linii pur geometrice, stil Dipylon; o lungă și foarte interesantă serie de vase cipriote, în care linia, linia singură, mai simplă, legată cu mai puțin gust decât aiurea, domină; din lumea etruscă o sumă de olărie de imiLație cu figuri une ori caricaturale, pe când în cea din Italia-de-Sud ceva barbar, purtând pecetea indigenilor, Iapigi și Menapi, se adaugă, strâmbând puritatatea originalului grec. Câte ceva din Iaponia și din Australia.

Dar, bine înțeles, ce e mai larg presintat sunt documentele vechii culturi indiene din toate Ținuturile. Interesante pentru noi sunt în prima linie covoarele și ornamentele corespunzătoare ca formă de arta populară; unele dintr-însele sunt ca linii și coloare aidoma scoarțele românești, dovadă absolută a împrumutului din Eurasia noastră, de unde a venit, nu numai această cultură de ornamente liniare, dar, fără îndoiala, prin gustul de complicat și monstruos, cealaltă civilizație artistică, de un caracter așa de deosebit, a grupului indo-chino-iapones (dar și Formosa are artă lineară). Aici se vede ușor transiția de la simplicitatea Nordului, adecă a Nord-Vestului, căci el Singur, din Alaska pănă în Mexic și în America mijlocie, are acest splendid folklore artistic, la a Yucatanului și a Perului, unde capriciul individual, imaginația creatoare, tendința spre amplificare, gustul de caricatură domină. Din California propriu-zisă se expun multe lucruri, de un caracter mai puțin impresionant: în deosebi atrag împletiturile, pentru pălării femeiești și alte scopuri; aceleași podoabe lineare, într-o singură coloare ștearsă, le deosebesc.

Ceia ce face mai interesantă încă această visită e faptul că unul din oamenii de serviciu al instituției e însuși Indian, care vorbește de reservele în care, prin Nevada, încă dăinuiesc ai lui, în spor de populație, vre-o cincizeci de mii. Față de aramă, cu ochii mărunți, foarte albi, cu o puternică osatură a capului, scoțând tare în relief umerii obrazului, cu părul scurt foarte negru. În discreția, în paza și în prietenia lui e ceva din firea țeranului nostru. Un alt tip indian ne va servi la masă în familia d-rului Simon deseară; figură mai grasă, mai masivă, poale din cauza vrâstei, fără acea amintire de ostaș pe care o recunoști la primul. Fete indiene, trecute prin școala elementară din sălașurile lor, servesc la orașe și nu se mai întorc înapoi.

Museul e al Universității, și această Universitate a Californiei, cu centrul în Berkeley, are aici o parte din clădirile ei și sus în munte, între copaci, lagărul, campus. E, cum ni-o arată, după amiazi, slavistul, istoricul Orientului european Kerner, o lume, ceva așa de vast, de complex și de liber, cum a cunoscut numai evul mediu în cele mai triumfante momente școlare ale lui.

Treci prin poarta dominată de un imens turn, sprinten totuși, și în toate părțile răsar fațadele școlilor întrunite supt acest nume universitar; câteva clădiri mai vechi, înegrile, stau să dispară; fabuloasa munificență a Statului, darurile de o prodigalitate fără exemplu ale particularilor, ca Rockefeller, ca bancherul san-franciscan Giovanetti fac să se poată ridica pretutindeni aceste mărețe zidiri, sămănate în cel mai încântător cadru de verdeață, de copaci bătrâni, din pădurea primitivă, de brazde proaspete și de flori. înăuntru totul e pregătit ca pentru niște tineri înțelepți, dar și ca pentru niște prinți. Nu e o bibliotecă singură, ci trei, patru. Biblioteca pentru toți; enormă; biblioteca pentru cercetătorii științifici, biblioteca pentru cărțile alese, biblioteca pentru grupele care doresc isolarea. În toate părțile se deschid odăi de adunare, de liniștită reculegere, sămănate cu tablouri originale. Profesorii au săli de seminare, și trebuie multe pentru o mie două sute de învățători, la cari se adaugă încă vre-o mie de auxiliari, luați din mijlocul „graduaților”, studenți încă, dar totuși „teachers” (explic pentru șase din ei „Sintesa” mea). O bibliotecă de peste 600.000 de volume e perfect catalogată; se adaugă conspecte ale cuprinsului altor biblioteci pănă la noile cumpărături de la British Museum. Înzestrat în astfel de chip, tineretul, cu toate seducțiile sexului, dă impresia că lucrează cu încredere individuală, cu siguranță și cu zel.

Casa rectorului, an astronom, de o largă, senină cugetare, e pe o înălțime. De pe fereastă, se vede Marea pănă la punctul unde, între cele două vârfuri ale cornului format de admirabilul golf, se deschide „poarta Pacificului”. O dungă roșie subliniază apusul. Peste câteva ceasuri de pe drumul îndrăzneț care domină totul, orașul întreg e o imensă scânteiere de lumini, care face palid cerul senin în care stelele trebuie să fie geloase.

Împrejurimile orașului, tăiate de liniile golfului pe care-l străbat necontenit vapoare și aeroplane, și dominate de șirul nesfârșit al înălțimilor împădurite, sunt de o frumuseța de feerie. Întovărășiți de dd. Simon și Symonds, le străbatem într-o zi acoperită, umedă, rece ca de toamnă, care a răpit o parte din farmecul acestor fericite locuri.

Drumul se cufundă răpede în văile largi, vesele, ori în defileurile întortochiate ale muntelui. În această a treia zi din Mart, totul e verde, de o verdeață tânără, fragedă, care mângâie ochiul; iarba crește înaltă, sămănată cu coroana de aur a păpădiei. O fermă urmează altei ferme. Clădirile sunt de obiceiu înjghebări de lemn vechiu, nevăpsit, muced, dar livezile apar deosebit de îngrijite. Din pajiște sau din pământul adânc negru sau brun-roșietec, abia răscolit pentru sămănăturile de primăvară, se ridică în șiruri egale zarzării înfloriți, zăpada roșie a persicilor mărunți, nucii cu albul trunchiu neted, migdalii și copăcelul de piper, negrele modâlci ale viței. Alături, marele copac de pădure cu crăcile sucite, torturate, rășino-șii cu acele întunecate, o întreagă vegetație în cea mai mare parte rămasă verde, și mai ales înaltul eucalipt, răpede crescut, cu trunchiul rotund, peticit de coajă zdrențuită, care cu vârful lui drept domină orizontul. În fund de tot Mount-Diable, Muntele Dracului, înalță piramida lui cu aspre linii drepte.

Tot acest bielșug de vegetație e hrănit prin măiestrite irigații. Ele vin de la largul râu Sacramento, care-și strecoară Apele spre golf; corăbii mari plutesc pe dânsul. Această linie de ape argintii mărgenește la stânga zarea.

Sunt aici oameni de toate neamurile. Intre „carele” care fulgeră cu un foșnit ca de furtună unele lângă altele se văd Mexicani cu dura față roșie-cafenie. Figuri adânc oacheșe stau în pragul locuinților: sunt Portughesi, cari au venit pănă aici să-și caute norocul. Pe cutia de scrisori din marginea șoselei e câte un nume german sau italian. O cochetă vilă poartă numele de Iolanda. Și aici e soborul neamurilor.

Ce nu fac ele aici, în patria nouă! Dacă la Oakland, la Oakley sunt obișnuitele orașe americane de al treilea rând, popasuri cu dughene și une ori, ca în prima localitate, cu întregi alei de vile în toate colorile, cu și fără terase, o localitate nouă, Pittsburg, a răsărit în câțiva ani, doi, trei, în jurul furnalelor înalte ale unei oțelării, un bielșug de cochete căsuțe noi-nouțe în care se adăpostesc lucrătorii. Aiurea un grup de Italieni servesc o fabrică proaspătă de produse chimice. Industria prinde rădăcini și în această lume de idilă în care albastrul profund al muntelui se îmbină cu dulcele verde al culturilor. În schimb^ unde o ceată întreagă de muncitori lucra, acum vre-o cincisprezece ani, pentru scopurile războiului, locuințile frumușele sunt aproape cu totul pustii și fereștile sparte arată curios în fațadele cu așa de noua înfățișare. Omul n-are dăinuire; munca lui singură există — și câștigul.