III

În acest moment, pe la 1830, când în Principate începe noua literatură românească, școala nouă a românilor, ziarul, revista, almanahul, în care, în toate, se cuprinde, tot mai deslușit, idealul unor timpuri nouă, unii dintre basarabeni sau, în genere, dintre românii aflători, și cu mai vechi prilejuri, în Rusia, rămân legați numai de dânsa. Astfel Alexandru Sturdza, — căruia Stamati-i dedică Tânguirea unui orb — cu sora lui, contesa de Ebling, care iscălește lucrări de literatură: H. Severine. El alcătuiește scrieri foarte cetite în vremea lui, în care combate, în folosul ortodoxiei și al autorității politice, curentele revoluționare; la 1834 tipărește la Odessa un almanah francez, cu colaborația surorii, a francezului Repey și a mai multor ruși. La Odessa, de altfel, erau școli la care învățau și copii ai familiilor românești din Muntenia, cum se vede din corespondența lui C. Brăiloiu (în Hurmuzaki, X). Stamati însuși pomenește de cutare „tânăr autor român al multor opere rusești tipărite la Odessa de la 1848” și despre care scrie așa:

Alții, ca Donici, prelucrătorul meșter, cu o „bonomie” care samănă cu a originalului, a fabulei lui Crîlov, — ivită pentru a spune adevărul într-o societate neliberă și având să îndeplinească și în Moldova aceeași misiune — trec Prutul și fac o modestă carieră de funcționari în țara strămoșilor. Un exemplu care, în aceeași epocă, va fi urmat apoi de un coborâtor al boierului Rusu, din epoca lui Vasile Lupu, Alecu Russo, tânăr, care, după studii făcute în Elveția, nu putea să se împace cu moravurile politice ale Rusiei și, astfel, veni la Iași pentru a duce, alături de o nouă generație, lupta pentru ideile de libertate și naționalitate, iar, în ce privește scrisul, pentru reîntoarcerea bunului stil după datină, împotriva silnicelor neologisme.

În Basarabia rămâne pentru a scrie românește întăi Stamati. El n-a învățat această limbă din „Gramatica ruso-română” (foarte interesant e, potrivit cu ideile lui Daniil Philippide, autorul Geografiei României, că nu se zice, în titlul rusesc, „Gramatică ruso-moldovenească”, ci „română”), a lui Ștefan Margela (Petersburg, 1827), probabil aromân din Macedonia, tipărită pentru nevoile statului și pe socoteala lui. E tot vechiul și frumosul grai, plin de cuvinte adânc răsunătoare în inimi, acel grai de care nu va voi să se despartă omul de bun simț, întrebuințându-l, pentru plăcerea multora, fie și în ciuda câtorva pănă la sfârșit.

Stamati cetește pe poeții ruși și-i traduce ori îi imită; cetește pe scriitorii francezi pentru același scop, și, pe lângă prelucrări după Lamartine și Hugo (sau după irlandezul Thomas Moore, tradus în limba franceză), se pot găsi pagini luate din Grandeur et décadence militaire a lui Alfred de Vigny. Harnic om și care știe să-și aleagă lectura, cum știe s-o facă de folos pentru nația lui, — ceea ce e puțintel mai greu și mai rar! Dar izvoare de inspirație, nouă, proprii își află el trecând către noi hotarul răpirii din 1812. Astfel vine la Iași în 1834, când — poate și supt o influență rusească pe care o relevă d. G. Bogdan-Duică — a cântat oastea cea nouă a Moldovei (Străjerul taberei), mângâindu-se prin scris pentru moartea soției lui iubite, Catinca (mai pe urmă se pare a fi luat pe o Elenă). În 1839, când acum granița de la răsărit a Moldovei se ridicase de la loc în toată puterea ei de opreliște, el trece prin Bucovina, oprindu-se la Suceava, în care

la Putna, unde i se vorbește de „puțina țărână, ce ar fi mirosit ca moaștele sfinților”, găsită în mormântul lui Ștefan cel Mare, la Dragomirna, la Solca. Inspirații destule, când „pieptul se coșește de încleștatele zvâcnituri ale inimii” (pp. 41-42), cât să ție o viață întreagă!

Aceste scrieri ar fi rămas însă necunoscute, contactul literar nu s-ar fi stabilit, — dovadă de unitate sufletească — între cele două Moldove despărțite, dacă mișcarea pornită și condusă, până la ultimele ei consecințe politice, de Mihail Kogălniceanu, întors din Apus cu atâta bogăție culturală în sufletul lui mare, n-ar fi intervenit, strângând, deocamdată numai la munca scrisului, pe românii de pretutindeni, ca să afirme îndrăzneț un ideal nou, prin revistele sale Dacia literară și Arhiva românească.

În cea dintăi apare, la 1840, poema lui Stamati Gafița blăstămată de părinți și o bucată lirică. Ele sunt trimese de bucovineanul C. Hurmuzaki, în curând el însuși însărcinat de moldoveni cu procese în Basarabia. Supt îngrijirea lui Kogălniceanu, cam pe timpul când Hurmuzaki se stabilește în Iași, apare aici admirabilul poem, de o spontaneitate unică, în care basarabeanul adună amintiri de cronică, aventuri din povești, cunoștință de datini pentru a face din ele, cu numele lui Ciubăr-Vodă și cu isprăvile fiului său Bogdan, un „Orlando furioso” — pus și în titlu astfel — al românilor, operă neimitabilă, și astăzi încă plină de mireazma pe care o dă numai sinceritatea absolută unită cu un talent original și cutezător.

În curând însă împrejurările scrisului românesc se fac mai grele. Greutăți răsar în calea noii reviste a tinerilor, Propășirea, la care Stamati nu colaborează. O revoluție se pregătește în Principate, și Rusia va veni s-o înăbușe, în toamna anului 1848. Trupele țarului vor rămânea pănă târziu, ani întregi. Un aspru regim împiedică vechile comunicații. Din Basarabia doar purtătorul unui vechi nume de revoltă, Hâncu, Iacov Daniilovici Hâncu, face un curs de românește la Petersburg, publicând o Gramatică și alegere de bucăți literare (1840; și „Concluzii” la 1847), dar limba română a lui Margela e acum „vlaho-moldovenească”. Și un om de treabă, cu simț al limbii celei bune, dar fără mari însușiri, Ion Sârbu, dă doar la Chișinău (nu la Iași) Fabule după cei trei mari scriitori ruși (1853) și Alcătuiri originale(1852), care nu se mai pot ceti, cu toată simțirea reală din ele.