IX. Curentul autohton în fața romantismului de împrumut

Îndată se înfățișează unul din cele mai interesante conflicte în dezvoltarea literaturii românești.

De la Asachi înainte, de prin anii 1820, începe un îndoit curent care formează, aș zice, originalitatea dramatică a acestei literaturi și lupta între aceste două curente se continuă până în momentul de față, fiecare, firește, având să aleagă pe acela care-i place.

Voi începe cu ceea ce se poate numi „curentul indigen“ sau „autohton“, care nu este, cum se va vedea, curentul naturalist.

Curentul acesta nu este național, fiindcă nu există o tendință naționalistă la mijloc, ci un curent de acasă, nu un curent de la țară, pentru că s-au legat de această noțiune înțelesuri deosebite.

E într-însul un fel de intimitate locală, tradițională, foarte complexă, care ascunde sub o înfățișare simplă lucruri foarte vechi și foarte adânci.

Am căutat până aici a scoate înainte anumite idei pe care nu avusem până acum prilejul de a le înfățișa, idei care sunt în avantajul nostru și reabilitează trecutul nostru prea adeseori considerat exclusiv ca un trecut de documente, de cărți bisericești, de cronici și atâta, cu totul departe de marile curente ale Occidentului.

Cred că am reușit să arăt că întreaga noastră dezvoltare literară nu este la o parte de aceste curente. Se va fi simțit, însă, chiar dacă nu am insistat încă asupra acesteilalte laturi, că este tot așa de existentă și o altă latură decât aceea, dacă nu de directă împrumutare, dar cel puțin de orientare după Apus, de intrare în comunitatea de civilizație reprezentată înainte de toate prin Apus.

Și aceasta este o latură specifică a poporului nostru, care se desfășoară în felul cel mai modest, dar în același timp și cel mai explicit și cel mai caracteristic, fie că și-au dat seama ori ba acei care reprezentau această direcție.

Ar fi interesant să se compare poezia noastră populară, poezia lirică, de dor, poezia epică, acele „cântece bătrânești“, cu modelele lor. Este desigur o deosebire, care n-a fost determinată încă până acum. Cântecul epic sârbesc este înainte de toate un cântec de luptă, de luptă vitează și puțintel cam crudă. Plângeri asupra învinsului nu există, ci numai imnul de triumf pentru învingător; nota duioasă lipsește din poezia epică a sârbilor. Sunt câteva cântece despre femei, dar femeile sunt tot așa de bărbați ca și bărbații. Aceasta corespunde, dealtfel, cu însăși viața sârbească, din regiunile în care s-a creat cântecul acesta. Și în vremurile noastre încă, în războiul muntenegrean, de pildă, femeile mergeau alături de bărbați. Nu știu cine observa că la albanezi nu există nici un fel de poezie de curtenire. Dealtfel ar fi fost cu totul imposibilă în aceste împrejurări în care femeia îndeplinește funcțiuni servile în casă, ea purtând greul gospodăriei, până la crosnele de lemne în spinare, ea lucrând pământul etc. Când femeia este adusă în astfel de sclavie domestică, mai poate fi vorba de poezie curtenitoare, asemănătoare cu aceea a poporului nostru?

Este o deosebire foarte netedă între nota aceasta energică, fără milă și între nota mai dulce a poeziei noastre populare epice. Și la noi este luptă, dar cu toate acestea vezi deseori că se îndreaptă gândul și către învins, că există o omenie care se manifestă sub forma compătimirii și a milei. Acesta este un aport nou.

Ceva din felul acesta de a fi se întâlnește și în Balcani, în literatura grecească, însă, aici, trebuie totdeauna să ne întrebăm dacă avem a face cu o notă într-adevăr grecească, deoarece viața ciobanilor nu este grecească, ci vlahă în rândul întăi.

Iată, am împrumutat legenda mănăstirii de Argeș, legendă fără îndoială balcanică; puneți în față cele două legende, în forma originară și în cea românească: în cântecul nostru sacrificiul femeii este dezaprobat. Dealtfel tot ce este violent, tot ce e crud la noi poate fi pus în legătură cu cine știe ce legături tracice; dar această moștenire a fost de mult topită în sufletul general al poporului, care este bun, care se poate apăra, deși este bun, fără să provoace și fără să se bucure de suferința nimănuia.

Un alt caz. Desigur după cercetările făcute în urmă nu este nici o îndoială că Ureche a luat cu mână plină, nu numai în ceea ce privește informația, dar și în ce privește forma și stilul, de la poloni. Dar este o deosebire între Renașterea polonă, de unde a luat Ureche, și între Ureche el însuși, o deosebire foarte netedă.

Renașterii polone îi plac veșmintele largi ale retoricii, ea se îmbată de fraze și de cuvinte. Noi însă nu suntem un popor de fraze și de cuvinte.

De aceea cronicarul moldovean e simplu și strict, scurt, sec chiar, stăpânit în forma sa. Apoi, nouă niciodată nu ne-a plăcut să spunem singuri meritele noastre: niciodată nu suntem mai puțin elocvenți decât atunci când avem să ne apărăm pe noi înșine.

Prin urmare nu este critică împotriva moldovenilor, dar nici imnuri de laudă pentru dânșii. Îi apără împotriva străinilor, atunci când este nevoie, dar strigăte de slavă pentru biruințele de pe vremuri, canibalicul imn de măcel, care se întâlnește atât de deseori la alți povestitori de evenimente istorice de pe vremea Renașterii, nu se află aici. Un om echilibrat, cumpănit, cu atâta suflu când este vorba de lucrurile bune ale poporului său, cu atâta tăcere în ceea ce-l privește pe el însuși.

La Miron Costin, comparat cu literatura de memorii polone de pe vremea lui, se întâlnește aceeași atmosferă de înduioșare pentru orice suferință omenească; nu-l vedem atacând cu violență pe nimeni. Chiar când în Muntenia este vorba de o cronică de partid, ca a lui Constantin Căpitanul, și de o tragedie cumplită, când bătrânul Constantin Cantacuzino Postelnicul, un om foarte respectat, bătrân de peste șaizeci de ani, e omorât din cauza ambițiunilor copiilor lui, nu găsim acuzarea dușmanului, cum la Stoica Ludescu, prietenul Cantacuzinilor, e, cu un plâns reținut pentru bătrân, simpla înfățișare a suferințelor familiei.

Felul cum Constantin Cantacuzino Stolnicul sau Dimitrie Cantemir răspund învinuirilor aduse nouă ca popor nu cuprinde nedreptățirea adversarilor.

Dosoftei, prefăcând psalmii în versuri, când a fost să iscodească o formă nouă, s-a dus la cântecul popular, din care a scos ceea ce-i trebuia pentru a pune Psaltirea românească la îndemâna oricărei suferințe și oricărei speranțe.

Acesta este curentul indigen, care trece din secol în secol, comun românilor din toate provinciile. El este alcătuit din foarte multe elemente: familiaritate, intimitate, care impun oricui să vorbească în așa fel încât să fie înțeles de toți. Este un glas al obștii românești în literatura noastră. De aceea ea este în adevăr națională. Nu în sensul declamațiilor patriotice, ci în sensul că un popor întreg o poate înțelege. În marile literaturi occidentale, ce influență a putut să aibă un Corneille, un Racine, un Voltaire asupra poporului de jos francez, asupra țăranului francez? Pe când la noi, între cel mai mare cărturar și cel mai umil țăran a fost totdeauna o legătură așa de veche, și așa de sacră, încât nici un fel de pretenție modernă nu izbutește s-o rupă.

Și, pe lângă aceasta, literatura noastră are un neprețuit element de vioiciune, care lipsește foarte adeseori din celelalte literaturi.

Ea nu aleargă după spirit, dar este străbătută toată de un humor special care nu se întâlnește aiurea. Credem fără îndoială în lucrurile pe care le spunem, dar admitem să fie și altfel; este totdeauna un ușor zâmbet de îndoială chiar în jurul credinței noastre celei mai puternice. Nu suntem un popor fanatic, și, în loc să atacăm cu violență pe adversari, facem o glumă, și gluma aceea adeseori lovește mai departe la țintă și rănește mai adânc decât orice îngrămădire de cuvinte pasionate. Suntem un popor mehenghiu. I se pare cuiva că spunem una, și de fapt spunem alta, iar cine nu ne cunoaște nu-și poate da seamă totdeauna de ce am vrut să spunem.

Acesta este fondul dominant în literatura noastră. Nu ne codim să luăm ce vine de aiurea, ba ne ducem puțintel înainte în descoperirea de forme pe care mai înainte nu le cunoscusem, dar ne rezervăm fondul acesta al nostru, care este ca o comoară ascunsă în sufletul neamului. Nu o punem în teorie, fiindcă e un lucru atât de complex și de gingaș — dar, în practică, el vine din instinct, și, când literatura noastră se va traduce, ne va veni recunoașterea Apusului din pricina acestor calități.

Acest curent autohton va avea, după 1800, putința de a se manifesta, la ieșirea din erudiție, și din modă. Către 1821, am intrat într-o perioadă nouă a literaturii noastre, perioada modernă.

Pe atunci începe o trezire națională, și locul lui Gheorghe Lazăr în aceasta este foarte mare. Ca originalitate de spirit, el înseamnă foarte puțin, forma lui nu înseamnă nimic; niciodată n-ar fi putut avea el un vers armonios sau o comparație; dacă era poezie în caracterul lui, nu o găsim în mijloacele lui de exprimare. Dar Lazăr este un student din Viena: nu trebuie să se uite aceasta; el este produsul școlilor străine, format după tipicul lor. Cunoștințele lui de istoria românilor și de literatura românească erau nule; știa ceva filosofie, pe vremea luptei dintre kantieni și antikantieni; un om foarte bine informat și foarte răbdător, dl G. Bogdan-Duică, a cercetat și pe Lazăr și pe alții sub acest raport, lămurind o mulțime de lucruri mai mult sau mai puțin interesante în ele însele. Dar Lazăr, fără îndoială, nu este un om de aici; pecetea pe care i-a pus-o străinătatea este atât de puternică, încât nu se poate desface de dânsa. Românesc este numai caracterul lui de înverșunată rezistență, de răbdătoare îndărătnicie, de „ține-minte“.

Lazăr n-a vorbit, la început măcar, înaintea feciorilor de boieri trăiți cu preceptori și hrăniți cu lectura cărților franceze, ci pentru cei mici și smeriți. Trebuia să facă o școală de inginerie, dar la dezvoltarea matematicilor el mai adăugase „idealul național“. Îl ascultau mai mult feciori de negustori, din lumea mijlocie, care aici în Muntenia există, pe când în Moldova nu; de unde deosebirea între școala lui Asachi și școala lui Lazăr. Asachi vorbea și unor oameni care nu erau boieri, dar boierimea se strânsese toată în jurul lui, pe câtă vreme aici în Muntenia o mare parte dintr-ânsa sta în jurul Academiei grecești, foarte nobilă școală, cu dascăli care nu aveau întotdeauna o purtare recomandabilă, luați în parte, dar care laolaltă reprezentau un factor cultural foarte serios.

Aceștia au tălmăcit îndemnul către viața nouă a poporului românesc ca un strigăt către Dacia, parte din marea Eladă.

Între elevii lui Lazăr, câțiva au luat drumul străinătății, învățând la Paris și aiurea: filosoful Eufrosin Poteca, apoi un matematic care s-a prăpădit în Apus, un jurist. Dar au fost unii din ai lui Lazăr care nu au mers în străinătate, din fericire nu au mers în străinătate, ori au mers acolo cu mult mai târziu, la 1848, când erau oameni formați și când influența străină s-a putut exercita asupra lor fără să influențeze fondul lor propriu. De la ei era să pornească avântul, necesar, al vechiului fond, tradițional, popular.

Omul reprezentativ pentru curentul de care mă ocup nu a fost bursier în străinătate, ci a rămas un localnic, activ și smerit în același timp, așa cum fusese de la început. Își zicea întâi Iliad, din Ilie, numele tatălui. Era de loc din Târgoviște, unde acest tată al lui a avut un rost foarte mic între funcționarii cei din urmă. Și Ion, fiul lui Ilie, a intrat la școala grecească, unde numele de Iliad a trebuit să devie Heliade, nu de la Ilie, acum, ci de la Helios, în legătură cu Sfântul Soare la care se închină antichitatea păgână.

Mai târziu și-a adaus: Rădulescu. După teoria lui de istoric a scris și o Istorie a românilor, interesantă și prin ideea, exprimată mai ales de la 1848 încoace, că noțiunea de nobilime și de boierie are la noi alt înțeles decât în străinătate și, cum credea și el că principatul muntean a fost întemeiat de Radu Negru, dictatorul de la 1848, devenit profet, tribun al poporului, s-a făcut „Rădulescu“, ca și cum și-ar fi zis „Basarab“. Târgoviștean a rămas însă.

Târgoviștea este un oraș foarte interesant: cu mahalagii săraci în margine și ceva țigani, din cauza mănăstirilor; în centru se păstrează și astăzi anumite tradiții aristocratice. A stat domnul atâta vreme acolo și aceasta lasă totdeauna ceva în sufletul locuitorilor, un fel de mândrie în relație cu acest mare trecut, o mândrie care dealtfel se poate trezi în fiecare moment la vederea acelor frumoase biserici, cu ferestre sprâncenate în turnuri de zid.

Este acolo un spirit istoric, un spârit de curte, cu un mare amestec foarte curios de spirit popular. Spiritul de curte este totdeauna ironic ca în literatura franceză, stăpânită, peste toate schimbările, de acest spirit al vechii curți. Ironia aceasta o va avea, în tot scrisul lui literar, Eliad, nu o ironie țărănească, plină de poezie, ci o ghidușie de oraș, plină de haz și de ceva răutate.

El nu era un fiu de boier care să aibă acasă preceptori și să se fi hrănit cu cultură franceză capabilă de a-l transforma. A învățat franțuzește, a știut chiar foarte bine, deși a vorbit mai rău. Când era la Paris, Heliade nu mai era Iliad cel vechi, ci misticul, profetul, care chema pictori să-l zugrăvească și sculptori să-l sculpteze. Dar îndată țara-l va relua și spiritul ei se va coborî din nou într-însul așa cum se sălășluise.

În materie de poezie, n-avea ureche. De obicei versurile lui sunt foarte exacte la numărul de picioare, însă nu sună deloc, pe când la Eminescu este cu totul altfel: Eminescu poate scrie în proză, poate face un articol de jurnal și vom regăsi în el simțul lui de deplină armonie.

În afară de un defect organic îi lipsește și o inițiere potrivită celui care s-a crescut singur. Trăise într-un mediu cu desăvârșire local. Într-o pagină delicioasă el spune cum a învățat el carte — din cărțile cu fond bisericesc pe care le purtau de multe ori și ciobanii în traista lor, din povestirile miraculoase, Vieți de sfinți, Alexandria: aceasta este mediul literar în care s-a format el și ce bine este că s-a format în acest mediu!

Astfel el ar fi putut fi un fel de Creangă. Mai târziu s-a prefăcut după curentul vremii, dar la început a fost un provincial și un om popular. Un om de bun-simț până în vremea când s-a rătăcit în prea mari planuri culturale. Însăși gramatica lui, care înseamnă desigur o revoluție, e interesantă, nu atât din punct de vedere filologic, cât din acela al bunului-simț care a înlăturat orice doctrină exagerată, greoaie, din instinct, pentru că nu era în nota firii noastre. Asachi nu l-a avut totdeauna, acest bun-simț, și de aceea un om plin de talent a fost un învins față de curentul muntenesc, care reprezenta o civilizație mai modestă.

Când s-a amestecat în foarte multe domenii, a sfârșit, în ultima fază a unei vieți foarte lungi, prin a fi un stricător de limbă, el care în tinerețea lui fixase normele cele mai sănătoase ale ei.

Totuși, odată, cu toată ambiția lui exagerată, cu toată influența rău înțeleasă a Apusului, cu toți acei ani de stricare a minții care au fost pentru dânsul ai șederii lui la Paris, în 1848, fondul cel vechi nu s-a lăsat biruit detot, ci a ieșit necontenit la iveală.

El, alcătuitor de îndrăznețe poeme mai mult sau mai puțin reușite, nu a făcut nuvele, romane, dar e totuși un mare prozator.

Este o parte a operei lui pe care nu o citește nimeni, dar care ar trebui să fie reluată și desprinsă, căci ea trăiește. Om buclucaș, care se certa cu toată lumea, și cu Grigore Alexandrescu și cu alții, pentru filologie, pentru politică, pentru interes, el a dat un farmec deosebit tuturor proceselor lui, mari și mici. Și, atunci, când Eliad se mânie, când se aprinde de pasiune împotriva unui om, fondul vechi al lui se trezește. Recurge îndată la batjocurirea adversarilor săi, le găsește porecle care seamănă cu acelea pe care le pune poporul. Astfel împotriva liberalilor, deși luptase alături cu aceștia, împotriva întregii generații de la 1848, care nu mai era în mâinile lui. Se amestecă în acest hazliu val injurios o mulțime de dictoane, de parimii, amintiri din Biblie, povestiri în gen oriental, anecdote, de care-i era plin capul, și totdeauna le potrivește cu situația adversarilor. Când coboară cineva în această literatură, rămâne uimit de vioiciunea ei originală. Eliad reprezintă deci pe deplin acel curent indigen de care vorbeam.

Dar acest curent indigen se întâlnește și la alții. Iată două nume, dintre care unul trebuie să fie pus aici numai în legătură cu o parte din literatura pe care a făcut-o omul care l-a purtat, iar celalt este cu desăvârșire în același gen, deși în altă parte de țară.

Afară de Costachi Negruzzi, în Moldova, care în povestirile lui are adesea această notă — dar mă întreb dacă la el este numai nota indigenă sau se simte și o influență a unei anumite literaturi franceze anti-romantice, influența lui Prosper Mérimée, care aducea o notă de artă clasică în mijlocul sălbăticiei exagerărilor.

Dealtfel, Negruzzi a început cu imitații din literatura franceză clasică și grecească; pentru că este un Negruzzi cu totul altul decât acela pe care îl cunoaștem îndeobște. [22]  În fabulele lui, Grigore Alexandrescu, acela care trezește pe Mircea din mormântul lui de la Cozia, cu vădit romantism occidental și cu ceva care pleacă din cronica noastră, din influența misterioasă pe care o exercită evocarea vechilor monumente, din viața care se culege din zidurile veacului al XIV-lea — oricât ar fi el influențat de creșterea în școala franceză a lui Vaillant, unde venise ca elev mai sărman pe lângă copiii de boieri, admis mai mult de hatârul Ghiculeștilor, al căror om de casă era — are totuși un ascuțit spirit de ironie țărănească, și chiar mahalagiască. În dosul fiecării din fabulele lui se ascunde o poveste trăită. De aceea le gustau contemporanii atât de mult.

El a rămas bietul băiat crescut într-o odaie părăsită dintr-o casă unde alții ocupau apartamentul boieresc; el a rămas oploșitul lui Eliad, care a și exercitat asupra lui o influență durabilă. Fabulele lui au păstrat acest caracter indigen, care fără îndoială le face să aparție aceluiași domeniu ca și al vechilor proverbe, al snoavelor populare, al elementelor ironice din literatura nescrisă a celor mulți.

Alături de dânsul, un altul de care nu știe mai nimeni: Ion Codru Drăgușanu, din Ardeal, înfățișează, în scrisorile lui, și el nota aceasta tradițională așa cum putea să o aibă un biet de „valah“ din părțile Ardealului. Și între târgovișteanul de mahala și între făgărășeanul de sat, este fără îndoială o foarte mare asemănare. Niciodată acesta nu a făcut povestiri și nici poezii.

Dar Peregrinul transilvan al lui, într-o deșănțată ortografie fantezistă de felul lui Cipariu, ascunde, sub gheața artificială a acestei forme respingătoare, viață, o viață foarte puternică. Avem a face cu unul dintre spiritele cele mai interesante din toată literatura noastră, cu cel mai talentat ardelean din generația lui. Nici nu se poate face comparație între dânsul și între Andrei Mureșanu, care a avut norocul să exprime într-un moment, într-o formă clasicogermanică, ideea de revoltă a unui neam robit. Andrei Mureșanu, dacă nu ar fi trăit într-un mediu de cultură, nu ar fi produs nimic: poeziile celelalte ale lui sunt slabe; articolele lui, retipărite acum în urmă, nu se pot citi. Pe când Codru din Drăguș este dotat cu o putere de observație puțin obișnuită; el e capabil de a prinde și lucruri pentru care nu era pregătit, și aceasta este cea mai mare dovadă de deșteptăciune omenească. Nu făcuse școală, dar deodată, strămutat în alt mediu, a deschis ochii și cu această deșteptăciune a lui el prinse ce vedea în jurul lui, și pe fiecare lucru nou l-a socotit la importanța lui adevărată.

Părăsise, copilandru, Făgărașul pentru București, ajunsese prin Ialomița la oi, apoi om de casă al lui Ghica și, cum acesta călătorea în Apus, Drăgușanu a mers cu dânsul în calitate de cavaler de companie, dar puțintel și de servitor. A fost deci în Paris, în Italia și de pretutindeni a trimis scrisori — sau a înfățișat mai târziu în formă de scrisori amintirile sale — din care, din nenorocire, parte s-au pierdut.

Și iată-l povestind o tinerețe întreagă, de la suferințele lui de om rău hrănit, de păstor, care nu avea, desigur, „cămașa fericitului“, la Paris lângă o bătrână care ținea un cabinet de lectură, apoi fără rost, adăpostit la o modistă într-o mansardă, rămas iarăși singur, și căutând slujbă la cine se întâmpla. Nu este viață românească mai zbuciumată decât a puiului de oltean pierdut în lumea mare. Firea indigenă biruie și în luptă cu romantismul, romantismul francez pe care l-a putut cunoaște și care a schimbat cu totul pe alții din vremea lui.