X. Romantism francez pe subiecte românești

Influența apuseană a romantismului francez nu înseamnă o altă epocă; în aceeași epocă, se deosebesc două curente. Am urmărit pe acel reprezentat numai prin puțini și, pentru unii, numai prin anumite momente din dezvoltarea lor, curentul indigen.

Mă întorc asupra aceleiași epoci, pe care o voi privi-o până foarte departe, pentru că unii scriitori continuă până la adânci bătrânețe să păstreze pecetea pe care au căpătat-o în tinerețea lor. Așa încât trebuie urmărită problema nu pe o linie cronologică, ci pe mai multe, în legătură cu biografia fiecăruia. Se va face o împărțire între felul cum anumiți scriitori români din Moldova și din Muntenia au primit influența franceză. De ardeleni nu poate fi vorba în vremea aceasta, afară, întru câtva, de Codru Drăgușanu: ei sunt prea mult sub influența germanică și ungurească, mai mult germană decât ungurească, așa încât își au originalitatea lor.

Nu e de ajuns să se constate că un scriitor a primit o influență pentru ca să se înțeleagă rostul influenței acesteia, ci trebuie căutate împrejurările în care s-a primit această influență. Romantismul francez primit într-un anumit chip înseamnă un lucru, același primit pe altă cale e cu totul altceva. Astfel romantismul francez primit în țară este una și romantismul francez primit în străinătate cu totul alta; romantismul francez primit în casă este iarăși una și cel primit în școală, alta.

O observație preliminară. Separație netedă între romantism și clasicism nu se poate face. Sunt atâția dintre cei socotiți clasici care au și elemente romantice. Ar fi foarte interesant, în literatura franceză, să se caute influențe engleze la scriitorii din timpul Revoluției și de pe vremea lui Napoleon, care, aceștia, deși socotiți clasici, cuprind și anumite elemente care nu sunt deloc clasice; astfel acel Ducis care face traduceri din Shakespeare după gustul zilei, deci elemente romantice, pe vremea lui Napoleon, când nu era încă vorba de romantism, ci lumea era adânc cufundată în tradiția clasică. Pe de altă parte, nu se poate spune cât de mult este, din vechiul clasicism, la Lamartine, care este socotit romantic.

Ceea ce se numește „la vague à l’âme“, sentimentul de nehotărâre, de neputință în a te orienta în viață, de dezgust față de orice acțiune, există desigur în odele lui. Dar forma lor este în cea mai mare parte o formă clasică. A trebuit să vină Hugo, cu îndrăzneala lui, cu sintaxa lui, total deosebită pentru ca să se sfarme ritmurile vechi și să fie înlocuite cu ritmuri noi. Deci și mulți dintre scriitori români care se inspiră din Franța, de unde iau nota romantică stăpânitoare — de pe la 1820 înainte — au totuși o notă clasică permanentă, care se descoperă până la sfârșitul activității lor literare, după cum și la cei la care predomină influența clasică se vor strecura cu vremea o mulțime de elemente care vin de la romantism. Romantismul înseamnă, în orișice caz, dezarmonie și lipsă de unitate, iar scriitorii aceștia de care vorbim — și începem cu Grigore Alexandrescu — au o incapacitate de viață interioară, o stăpânire de sine, o tehnică reflectată care sunt de cel mai pur gust clasic.

Grigore Alexandrescu nu poate fi separat de Voltaire — să ne gândim la traducerea lui din Alzire. Este prin urmare la dânsul clasicism trecut prin Voltaire. Dar la Alexandrescu este și influența lui Lamartine: oboseala preliminară, lirismul amoros care azi nu se mai poate citi deloc, partea cea mai slabă din tot ce a scris el.

Aceasta pe lângă fondul indigen din fabule. Trei note la același scriitor. E foarte ușor de deosebit epoci și influențe, însă nu toți oamenii dintr-o vreme trăiesc în epoca lor și statornic sub influența dominantă; aș putea zice că majoritatea oamenilor unei epoci trăiesc fie în trecut, fie în viitor; cei care sunt oamenii momentului sunt cei mai puțini și cei mai slabi, tocmai fiindcă nu aruncă floarea lor către viitor și nu și-au păstrat rădăcinile în trecut.

Separația este necesară pentru studii, dar ea nu satisface subiectul el însuși.

Întăi influența romantică primită în casă. Ea se resimte de pregătirea și de dispoziția preceptorilor francezi. Se știe acum cât de mare era numărul acestor preceptori francezi: avem câteva din contractele încheiate. Își disputau familiile boierești, mai mult în Moldova decât în Muntenia astfel de preceptori, care, nemaiavând nici un fel de rost acasă, aduși de soartă aici, au fost însărcinați a forma generația nouă. După ce d-na de Gembures a pregătit pe toate fetele lui Scarlat-Vodă, pensionul lui Cuénim, care a ținut foarte multă vreme, a avut marea onoare de a adăposti, în cei dintăi ani de tinerețe ai lor, pe un Kogălniceanu și pe un Alecsandri.

Dar, alături de aceste pensioane, era, cum am spus, învățătura acasă, și nu trebuie confundată pregătirea pe care o putea da pensionul lui Cuénim cu pregătirea de către un preceptor particular, care nu avea dreptul de a preda în același timp și în alte familii.

Preceptorii sunt de obicei oameni de oarecare vârstă și de o pregătire personală mediocră, având o informație franceză puțintel cam întârziată: pregătirea acestora este din secolul al XVIII-lea.

Ei transmit mai mult clasicismul, romantismul fiind încă socotit ca o necuviință.

În această privință, este foarte interesantă de studiat inițierea literară în lectura franceză a lui Costachi Negruzzi, care se știe că a suferit și o influență venită prin ruși, prin Pușkin și prin Lermontov, care vedeau prin prisma romantismului, dar nu a romantismului pur francez — ceea ce nu înseamnă că literatura franceză nu a trecut în Rusia, ci numai că-i domină curentul englez, curentul de revoltă, de exagerare individuală, de sălbătăcie ambulantă al lui Lord Byron, care scrie într-o proză ritmată, atingând subiectele cele mai extraordinare, bruscând toate prejudecăț ile.

În refugiul de la Iași am găsit în casa din Hermeziu a dlui Iacob Negruzzi, în care s-a păstrat biblioteca părintelui său, îngropat la bisericuța de acolo, cele dintâi încercări ale lui Costachi Negruzzi, care nu sunt cunoscute, deși au apărut în Revista istorică, acolo, la Iași. Ele au un caracter neted clasic, în genul poeziei aceleia artificiale pe care o anumită epocă a veacului al XVIII-lea o afecționa: discuțiuni între un zeu și o zeiță, mitologie de școală și de cabinet, considerații de filosofie morală. Scriitorul s-a resimțit până la sfârșit de influența clasică. Ce este Aprodul Purice, ce trebuia să fie Ștefaniada — căci Aprodul Purice este o parte desfăcută dintr-o operă mai mare, un fel de cântec dintr-o Henriadă românească — ce este în alexandrinii aceia lungi al căror model e luat din vechea literatură franceză, în factura aceea de greoaie compoziție în care după un număr oarecare de versuri e impusă o comparație, decât un împrumut de la scriitorii francezi de speța lui Delille, reprezentanți și corifei ai unei literaturi prin esență anemică, scrisă într-un stil foarte convenabil, dar atâta tot? Lucru foarte curios — și aceasta se întâmplă totdeauna la oamenii care nu și-au fixat perfect locul în mijlocul curentelor epocii lor — același care întindea alexandrinii nesfârșiți ai Aprodului Purice, care avea ambiția să cânte astfel în românește pe Ștefan cel Mare, așa cum Voltaire cântase pe Henric al IV-lea, a îmbogățit și mlădiat limba noastră — ceea ce nu era ușor pe vremea când, acolo, limba românească era mai mult o „moldavă“ boierească de salon — pentru a traduce Odele și baladele lui Hugo. Acestea sunt însă un joc extrem de dibaci în manevrarea silabelor, o adevărată echilibristică poetică, așa încât își poate închipui cineva câtă trudă a trebuit să cheltuiască Negruzzi pentru ca, într-o limbă puțintel fanariotizată, prefăcută într-o formulă politicoasă, dar rece, să îmbrace rezultatul sforțărilor supreme ale unui om de îndrăzneala lui Victor Hugo, mai ales când traducătorul fusese format într-o cultură care era în cea mai mare parte clasică. [23]

Preceptorul de casă, lecturile în bibliotecile părintești, alcătuite din cărți scrise în spiritul secolului al XVIII-lea, formează în adevăr spiritul. Școala franceză în ea însăși, pensionul, ca acela al lui Cuénim, nu înseamnă mare lucru. Îl putem cunoaște prin povestirile de tinerețe ale lui Mihai Kogălniceanu, care n-a învățat numai carte, ci i-a plăcut fetița lui Cuénim, cum o spune el însuși în Cel dintăi amor. După un număr de ani petrecuți acolo influența lui Cuénim asupra lui rămâne nulă, afară de acel trecător pitoresc sentimental. Kogălniceanu ar fi putut face orișice literatură; versuri a făcut într-o vreme, și le avem versurile; avem și nuvele istorice foarte frumoase, care pot sta alături de nuvelele lui Negruzzi — însă această parte a activității lui trebuie adăugată dincolo, la literatura „du terroir“, la literatura locală, precum și cronicile tipărite de Kogălniceanu au însemnat o revenire la elementul local și la elementul istoric. Școala franceză din Iași era o simplă întreprindere de câștig, care nu putea să deschidă în toate domeniile perspectivele mai vaste și să lase a se întrevedea ținte neașteptate.

În Muntenia, e o școală de un caracter mult superior, căreia nu i s-a acordat rolul care i se cuvine. E vorba de pensionul, care era, se pare, și școală deschisă, al lui Vaillant, venit la noi cu soția lui, care va deveni directoarea uneia dintre cele dintăi școli de fete din București. Vaillant era un scriitor, un filosof, un istoric, un om cu teorii, uneori greșite. E primul care a întrebuințat, întro interesantă carte în trei volume, cuvântul de România, La Romanie. În cartea lui de căpetenie se întâlnesc idei ciudate cu privire la limba românească: alături de limba „d’oc“ și cea „d’oïl“, ea ar fi format o a treia, cu nume ciudat, „la langue d’or“. Dar, pe lângă teoriile acestea filologice, pe care nimeni nu s-ar gândi astăzi să le trateze serios, în La Romanie este o foarte frumoasă descriere a țării întregi. El a condus multă vreme și internatul de la Sfântul Sava și a avut o activitate literară didactică interesantă, Dicționa– rul lui exercitând influența sa asupra spiritului public de la noi.

Într-un moment viitorul pamfletist s-a amestecat și în curentul revoluționar și a fost urmărit la București, așa că a trebuit să se refugieze în Modlova.

Unii scriitori munteni, cum este Grigore Alexandrescu, pleacă de la acesta, nu se pot înțelege fără dânsul.

Însă aici vine deosebirea cea mare între o astfel de școală și pătrunderea curentului francez prin bietul preceptor de casă.

Preceptorul de casă era, cum am spus, un om care arăta și el ce învățase în școala din tinerețea lui depărtată, având ca ideal pe francezul de la 1760, pe când Vaillant, cu toată aderența lui la vechile formule, e un revoluționar de temperament, un om cu concepții proprii, care vede foarte neted anumite ținte și le urmărește foarte metodic. L-am putea defini literar un clasicist de convingere, dar nu fără oarecare influențe de pe urma romantismului lui Lamartine.

Fără Vaillant nu poate desluși cineva, într-o parte din scrisul său, pe Grigore Alexandrescu. Alexandrescu a fost mai târziu din casa lui Eliad, dar de la început din școala lui Vaillant. Personalitate vie, originală, fără de care nu ar fi putut fi poet; dar, în ce privește influența, el o avea din două părți: istețul mahalagism de casă al lui Eliad și didacticismul clasicist de la școala lui Vaillant.

Nu numai el, dar toți muntenii de pe vremea aceea traduc, și s-a tradus atunci foarte frumos din literatura franceză: o mulțime de piese din Moliere și din clasicii secolului al XVII-lea. [24]  Unele din aceste traduceri sunt foarte importante ca texte de limbă, fiind traduse cu caznă, redându-se naiv înțelesul. Și aici lecțiile lui Vaillant domină lecturile romantice de după părăsirea școlii.

Dar în afară de școala franceză la noi, școala întemeiată de francezi, după obișnuințele lor și cu intențiile lor, curentul francez a mai putut veni după Regulamentul Organic și prin școlile cele noi ale noastre, și aceasta este a treia formă de pătrundere. În acele școli secundare cu clase superioare de caracter universitar, la București și la Iași — la Sfântul Sava din București cu Petrachi Poienaru, om care făcuse studii frumoase, mergând până în Anglia, pentru ca, întors, să dea suflet școlii celei noi de la București, și în școala moldovenească, în Academia Mihăileană, trecută sub multe influențe, și franceze, dar fără mult suflet — se plăzmuiește viața morală a unei generații de o orientare occidentală, care merită a fi cercetată.

În școlile acestea erau profesori de limbă franceză, pe lângă profesori de limbă germană chiar, și neapărații profesori de grecește și de latinește. Inițierea aceasta la Apus era însă foarte slabă. Un profesor ținut în familie, vorbind necontenit limba lui, strămutând în atmosfera intelectuală toate evenimentele din jurul lui, acesta putea exercita o mare influență, dar nu profesorul dintr-o școală a statului, care de multe ori nu vine din țara a cărei limbă o predă, astfel că el poate preda limba, recomanda ceva literatură, dar spiritul însuși nu ajunge a-l pătrunde el însuși. De aceea și școala lui Petrachi Poienaru și Academia din Iași nu reprezintă ceva în literatura noastră.

Cu ceva clasici francezi, puțintel și cu nemțeasca lui Kotzebue — nu a lui Schiller, cu atât mai puțin a lui Goethe — se capătă doar o pregătire pentru lectură. Traducerile impuse în anii de școală, mai ales la Iași, au creat însă, acolo, câțiva harnici traducă tori.

Dar, pe vremea Regulamentului Organic, cu toate piedicile care s-au pus încă — și au fost foarte multe, pentru că a merge la Paris însemna o stricare a sufletului sub raportul politic, primirea ideilor noi protivnice ordinii de lucruri stabilite — călătoriile de studii în Apus au devenit dese.

Și anume băieții — de expatrierea fetelor nu era vorba; ea a început mult mai târziu — băieții nu mergeau singuri, ci cu preceptorii lor, așa încât trecerea la școlile străine se făcea sub supravegherea aceluia care pregătise de acasă. Când au mers la Lunéville cei doi fii ai lui Mihai Sturdza, Grigore și Dimitrie — Grigore, inteligent, cu preocupări filosofice, Dimitrie mai slăbuț — și împreună cu dânșii Mihail Kogălniceanu, care ar fi vrut să treacă la Paris, dar a fost împiedicat și trimis la Berlin, ei erau întovărășiți de abatele Lhommé, un preceptor de casă la Iași, care stătea necontenit pe lângă dânșii. Iar, când s-a dus Vasile Alecsandri în străinătate, el a plecat cu grecul Furnarachi, prieten cu vestitul Corai, cel mai mare filolog de la începutul secolului al XIX-lea, acela care a restabilit de atâtea ori textul cel adevărat al operelor clasice.

Ducerea aceasta cu oameni de casă reprezenta totuși un frâu; nu se puteau arunca tinerii de-a dreptul în ceea ce moda contemporană avea mai cutezător și mai ușurel, fiindcă aveau lângă dânșii pe vechiul preceptor care avea dreptul să spuie: aceasta este bine, aceasta este rău. Dar, totuși, în asemenea condiții, unii dintre tineri au primit o influență puternică, precum o putea exercita Franța în acel moment de trecere de la Lamartine la Victor Hugo. Cei care au mers în Franța în acel moment s-au resimțit de pe urma acestei dualități a modelului; pe de o parte caracterul vag al lamartinismului, care plăcea și lui Eliad, tocmai prin partea „languroasă“ care nu este nici cea mai frumoasă și nici cea mai durabilă din opera lui, pe de altă parte sunetele de trâmbiță provocatoare ale lui Victor Hugo, care trecuse de la Ode și Balade, în care este multă influență din trecut, influență a clasicismului, la poezia nouă, pe care, dealtfel, când o va continua, când o va părăsi, pentru că în Les Voix intérieures, în Les Contemplations este cu desăvârșire altă notă, o notă intimă, pe urmă să treacă la Légende des siècles, în care dicționariul de istorie și de geografie este pus la contribuție pentru a ajuta la o fabricație voită și oarecum mecanică. Inițierea românilor făcându-se în acel moment, acela care o reprezintă mai bine a păstrat până la sfârșitul vieții sale acest caracter, oricât ar fi luat subiecte românești, Vasile Alecsandri.

Toată poezia lui Alecsandri, în care apar tineri țărani îmbrăcați ca de duminică, cu doina pe buze și cu un fel de tremurat de horă în picioare, nu e decât o căutare de pitoresc exotic și popular, așa cum l-ar fi putut întrebuința și un francez de la Paris. Francezul ar fi fost bucuros să capete colecția întreagă de amănunte interesante dintr-o viață națională necunoscută, iar Alecsandri a fost așa de stăpânit de influența exotismului rural francez încât a prelucrat materialul autohton cum l-ar fi putut face acel francez.

Iată deosebirea între el și Kogălniceanu. Kogălniceanu a trecut pe la Berlinul altui romantism, mult mai puțin strălucitor, dar mai profund și mai sincer intim, unde a scris și o Istorie a românilor, citind pentru aceasta cronicile pe care le-a tipărit mai târziu, Letopisețele; întors în țară, a avut o viață intensă, a fost și tipograf, și agricultor, și nu era un domeniu din viața națională în care el să nu se amestece; pe când, pentru Alecsandri, dacă Eminescu, fără nici o nuanță de ironie, îl califică: „veșnic tânăr și ferice“, are dreptate. El a rămas oarecum totdeauna adolescentul de la Paris, din 1830—40. Nu s-a desfăcut de pe sufletul lui pecetea pe care a primit-o atunci: a romantismului francez începător. Kogălniceanu nu a fost, cât era student, la Paris, ci numai destul de târziu, fie și de mai multe ori, dar ca om făcut; pe când Alecsandri, tânăr, a pierdut coloarea sa proprie în această atmosferă nouă a Parisului.

Cele dintâi produse ale lui, tipărite în La Glaneur Moldo-Valaque de la Iași, sunt pastișări de prima clasă, versuri de felul lui Hugo, imitate însă cu o măiestrie neașteptată la un tânăr de pe vremea aceea.

Revenit la românește când s-a întors în țară, el n-a putut descoperi esența intimă a sufletului românesc. În momentul când urma să învețe limba adevărată a poporului său, nu în conversații banale dintr-o societate pe jumătate fanariotă, saloanele l-au atras, l-au cucerit și l-au aservit: lor le va prezenta, după gustul lor, „subiectul național“. A învăța bine limba proprie nu este un lucru ușor: se poate prin contactul cu clasele adânci, prin citirea necurmată a literaturii vechi, prin aceea că, precum a făcut-o Eminescu, nu rămâne ținut al poporului tău pe care să nu-l cunoști prin contactul direct. Acestea toate i-au lipsit lui Alecsandri. I-a lipsit această ucenicie, atât de fecundă și atât de stăpânită de iubire, care provoacă la un scriitor opere cu totul noi. Altfel nu ar fi răspândit diminutivele lui în dreapta și în stânga, nu ar fi crezut că un cuvânt poate să păstreze puterea lui de expresie atunci când este redus la găngureli de alintare. Toată poezia aceasta diminutivată este cât nu ne închipuim de mult grecească, fanariotă, pe când noi suntem un popor întreg, care tindem către înțelesuri întregi, pe care le spunem bărbătește, cu un cuvânt singur, acel care se potrivește. Dezmierdările de cuvinte vin din tradiția vechiului regim.

Dar i-a mai lipsit lui Alecsandri și altceva: o mare convingere și o mare pasiune; fără una, sau fără alta, niciodată poezia nu merită într-adevăr acest glorios titlu. Om de salon, cu multe dragoste ușoare, plimblându-se cu barca prin Veneția, pe malurile Bosforului, la moșie, la țară, în zbârnâitul coardelor de lăutari, cu ochii opriți la tablalele cu dulceață, sorbind cafeaua aromatică, nu astfel pornește la un om o adevărată și vânjoasă poezie. Apoi Castelul Peleș, apartament rezervat, regina Elisabeta făcând omagiu regelui poeților, în astfel de împrejurări de cea mai mare fericire pe care o poate avea un om, nu se oțelește ca din nedreptate și nerecunoș tință sufletul poetului. Alecsandri trăia admirat și adorat de toată lumea: cine ar fi îndrăznit să ridice glasul împotriva lui!

Inspirația n-o putea aduce nici casa de la Mircești; astăzi cu și mai puțin caracter rural, în lunca Siretului cu vechii copaci tăiați, cu mobilierul și împodobirea lipsite complet de nota românească.

Ca și pe vremea lui, ea stă cinchită, sub dealul de lut cu șurile bătrânești, fără nici un orizont.

Era dealtfel natural pentru un om care a cuprins în viața sa toată societatea, mărginită la clasa de sus, a timpului său, pe un timp când țăranii și chiar clasa mijlocie nu aveau încă nici un adevărat rost. Pentru a fi altfel ar fi trebuit geniul, și singur Eminescu l-a avut, având pe deasupra și cu totul alte împrejurări decât Alecsandri. Dar, de câte ori se apropie cineva, cu spiritul liber, de Alecsandri, se pare că se găsește dintr-o dată într-o odaie în care, pe o ușă, vine o mireasmă de iatac al secolului al XVIII-lea, iar pe alta năvălesc parfumurile cele mai la modă ale romantismului francez de la 1840.

Încercările lui de poezie epică, Dumbrava Roșie, cu o lungă înșiruire de nume pitorești, seamănă cu Aprodul Purice; în ciuda exagerărilor voite, largilor gesturi schițate este același fel de a concepe subiectul ca și la celalt poet al lui Ștefan cel Mare: tot secolul Henriadei, trecut printr-o strecurătoare romantică. Baladele lui urmează de aproape, dar cu un pas potolit de oriental, La légende des siècles; deși amintirile istorice dau tipul câte unui Gruie Grozovanul, cele mai multe nu se mișcă și nu mișcă. Singură povestirea luptei de la Rovine de Eminescu cuprinde mai multă poezie epică decât toate încercările aceste poetice neizbutite ale lui Alecsandri.

Și, când ajungi la teatru, simți îndată modelul francez, dramele lui Victor Hugo. Chiar în ce privește cele două drame pseudoclasice: Fântâna Blanduziei, care este o dulcegărie de viață română cu desăvârșire falsă, și Ovidiu, în care poetul, murind, găsește încă puterea trebuitoare pentru a omorî o sală întreagă în agonia lui, pe când personajul putea fi tratat cu multă știință și cu mult folos, căci ce nu se poate scoate din Ovidiul Tristelor, trimis în regiunile acestea sălbatece cu vuiet de crivăț și cu aspre silabe getice în ureche, aceleași reminiscențe te urmăresc. Horațiul ca și Ovidiul lui Alecsandri sunt români din societatea bună de la 1880, foarte bine crescuți la Paris, foarte vorbareți și lipsiți în fond de orice originalitate a caracterului.

Iată ce înseamnă influența subită a unei mari literaturi străine, căzută asupra unui tânăr inteligent și înzestrat, care nu cunoaște din țara lui, din prezentul ei și din trecutul ei, nimic din ceea ce se poate numi adevărat viață românească și care nu a mai putut învăța nimic dintr-însa în tinerețea lui dezorientată.

Dar influența romantismului acesta apusean se poate exercita și în altă formă.

Dimitrie Bolintineanu este tipul cestălalt, produs și el de influența romantică apuseană, dar în alte condiții. Fiul de macedonean transplantat n-a avut preceptori de casă; clasicii francezi el nu i-a cunoscut de cu vreme. N-a mers nici la vreo școală de felul pensionului lui Vaillant. Clasicismul școlar îi lipsește cu desăvârșire. N-a știut latinește, nici grecește. Franțuzește învață mai târziu, pentru că Bolintineanu nu se formează nici măcar în contact direct, de la început, cu literatura franceză de atunci, care-i vine oarecum adusă de vânt.

Pe de altă parte, Bolintineanu este un om fără o clasă definitivă; nici țăran, nici negustor, nici funcționar, nici boer. Părinții lui nu sunt nici vechi moldoveni, nici vechi munteni, nici vechi ardeleni, ci dintr-o familie venită din Balcani, se pare, așezată de curând în țară, un fel de moșieri de clasa a treia, sau mai curând din clasa arendașilor. Am zice că Bolintineanu este el însuși, în literatura românească, arendașul, care lucrează o moșie ce nu este a lui; așa lucrează el limba românească, care nu-i era ocină și baștină din moși și strămoși.

El primește deci ecoul literaturii franceze romantice și, cum este foarte inteligent, mai inteligent decât Alecsandri, putând prinde repede și imita imediat, în perfecție, a prins repede moda nouă, acel ecou depărtat al lumii franceze. Și, cum, pentru dânsul, cuvântul nu era nici un prieten pe care să-l strângi în brațe, nici un dușman cu care să te lupți, cuvintele lui curg de parcă nu se mai pot opri. A ajuns victima unei fecundități deplorabile, rostogolind ca într-un dulce vis leneș rimele totdeauna sărace fără măcar o inspirație sinceră și caldă, care să le miște. Din zi în zi, din an în an, ele cad, nemiloase, asupra unei societăți întregi, superficiale, care le primește cu atât mai bucuros, cu cât sunt mai ușoare, dar și mai goale de înțeles.

Bolintineanu este astfel un Alecsandri de clasa a treia, pentru lumea din București. Moldova ține încă destul de sus pe Alecsandri, prin virtuțile ei istorice, pe când, lumea, mult mai amestecată și mai ușoară, a Bucureștilor se mulțumește și cu Bolintineanu. Pe Alecsandri l-a adoptat mai pe urmă, și l-a stricat, această societate din Muntenia, pe când, dincolo, în Moldova, el era susținut, mult timp, de influența mare a lui Kogălniceanu. Pe acesta însă trebuie să-l punem în legătură cu altă ordine de idei, căci cu dânsul trecem peste vremea lui, care nu l-a înțeles și nu l-a încurajat, nici în politică, nici în literatură; în politică a văzut ridicându-i-se în față Ion Brătianu, în literatură a rămas simplul publicator al Letopisețelor și autor, celebru pentru atâta, al discursului de inaugurare la cursul, repede întrerupt, de istoria românilor. El iese din vremea lui, și noi vorbim acuma de oameni care sunt cu totul și numai din vremea lor.

Încheind cu acest Parny al literaturii poetice românești, favorit al lumii Bucureștilor, se poate spune că, precum, în mare parte, Alecsandri — nu cel din Steluța! — stricase poezia de iubire, tot așa Boltineanu a stricat materialul superb, eroic din care Alexandrescu cel singur și nenorocit, fără „situații“ și aplauze, lăsat să crape într-un colț, izbutise să scoată zguduitoarea fantomă a lui Mircea de la Cozia.

În cele spuse aici, potrivit cu singura dreptate și dincolo de pragul laudelor literare oficiale ca și al cercetărilor migăloase în jurul operelor care nu le merită, este exemplul însuși al primejdiei care se ascunde în orice imitare, incapabilă de a asimila măcar, în orice introducere brutală a unui fond străin într-o societate care nu are nimic din elementele care să poată da o sinteză de valoare.

Dacă se va ridica sufletul acestei societăți prin altă clasă decât clasa moșierilor și arendașilor, decât clasa care petrece în saloanele luminate de lumânări de spermanțetă și mobilată cu mesele verzi ale jocului de cărți, el va exprima fondul propriu, care se poate hrăni cu orice influențe, de oriunde, dar trebuie să rămână fond propriu românesc.