XII. Expresia integrală a sufletului românesc: Mihail Eminescu

Deci la un moment dat n-a apărut un dătător de direcție, care să se inspire de la anumite teorii abstracte, să se așeze pe o catedră literară improvizată și să decidă cu ferula sau, dacă este mai blând, numai cu degetul, că anume poezie este rea sau este bună și, după cum o anumită poezie ar fi fost decretată rea sau bună, să răsară o întreagă mișcare literară. Că este ușor a fi cineva beneficiarul unei literaturi prin câteva formule, aceasta o înțelege oricine, dară că are dreptul cineva să se prezinte, în materie literară — literatura fiind un fenomen așa de original, așa de spontan, așa de profund legat cu tot ce omul reprezintă mai fin și mai complex — că are dreptul să se înfățișeze ca unul care creează literatura, care o îndreaptă în altă direcție, sau o distruge, aceasta este o formidabilă eroare.

De această eroare adesea suferă și explicarea lui Eminescu, pe care unii l-ar vedea, în concurență cu alții, înaintea inflexibilului judecător teoretic. O natură așa de bogată, așa de complexă și așa de nouă sub toate raporturile ca a lui Eminescu a fost redusă la acele câteva poezii cuprinse în ediția Maiorescu, cu prefața acestuia. Acest fel de a judeca pe imensul poet care este Eminescu se resimte până și astăzi în ce privește editarea operelor lui. Noi nu avem încă un Eminescu complet. Ceea ce s-a dat la Iași, la o anume librărie, de un tânăr care nu avea nici un fel de experiență literară și de aptitudine critică, nici măcar răbdarea trebuitoare pentru a desface manuscriptele, se poate socoti ca o ediție neexistentă.

Și ceea ce s-a ales mai târziu, de unii și de alții, în cutare volum tipărit la „Minerva“, nu înseamnă nici măcar pregătirea ediției complete a lui Eminescu.

Parcă există o sfială față de ce n-a „aprobat“ Maiorescu ...

Nu poate fi vorba de generația de la Convorbiri creând o epocă nouă în. Schimbarea cea mare care se întrupează în Eminescu nu e un fenomen de viață artificială, teoretică, ce s-ar fi coborât într-o realitate disciplinată, ci avem a face cu una din acele mari mișcări care iese din adâncul viu al unei națiuni, din tot ce se poate conține în prezent, ca și dintr-un foarte lung trecut. E unul din momentele acelea fericite, cu unul dintre oamenii predestinați, care rezumă o literatură și o îndreaptă, aruncând puternice lumini către viitor, deschizând drumuri și mai departe generațiilor care vor veni pe urmă. Ca să înlătur ultima bănuială în ceea ce privește relațiile dintre Eminescu și „Junimea“, trebuie să spun și aceasta: când Eminescu era numai cu trupul doar între cei vii și când, desigur, era putința să fie trezit dintr-această moarte a gândului, omul a rămas singur. Colaboratorul Convorbirilor literare rămăsese în seama nimănui, a domnișoarelor filantropice și a studenților entuziaști, care din banul lor îl țineau la sanatoriu — și ce sanatoriu!, oribila închisoare de nebuni din marginea Bucureștilor. Atuncea când este o legătură strânsă între o mișcare, între o societate, între o școală literară și un om, omul acela nu suferă și nu moare așa cum a suferit și cum a murit Eminescu. Dar, în ceea ce privește dreptul lui Eminescu asupra „Junimii“ sau dreptul „Junimii“ asupra lui Eminescu — mulți cred că sunt mai multe drepturi ale „Junimii“ asupra lui — trebuie să se spuie că la Convorbiri literare n-a existat o singură direcție, ci mai multe. Tot acolo, bucurându-se de aceeași atenție, la început chiar de mai multă atenție, era și proza, cel puțin pe jumătate romantică, a lui Gane, era proza populară a lui Slavici, sau proza, foarte colorată, miezoasă, dar vulgară și trivial-populară, a lui Creangă. Tot acolo, între aceia care se bucurau de favoarea cercului de la Iași era și Teodor Șerbănescu, autor de romanțe în cel mai perfect gen francez-romantic artificial. Au stat acolo cu toții, unii alături de alții. În revistă se tipăreau romanele fantastice ale unui venerabil bătrân, care trăiește și acuma, dl Pop Florentin. Atâția aveau acolo, din motive sociale, și mai târziu și din motive politice, porțile foarte larg deschise, înainte de Eminescu, pe vremea lui Eminescu și după Eminescu, venit după o întreagă pregătire proprie.

Pentru că sunt mai mulți Eminescu, între care unii mult inferiori acelui pe care mai ales îl cunoaștem. Chiar în înfățișarea aceasta definitivă sunt mai multe suflete, care până la sfârșit se zbat într-însul.

Încercarea de a face din el, chiar în afară de orișice influență, o singură mentalitate și o singură sentimentalitate este cu desăvârșire greșită.

De unde a venit Eminescu? Un mare neajuns este că o cronologie sigură și definitivă a operelor lui nu se poate încă fixa; data publicării unei poezii nu înseamnă și data în care această poezie a fost scrisă. Se cere o cercetare foarte atentă a manuscriptelor lui Eminescu care lucra greu, relua de nu știu câte ori aceeași bucată, și de aceea caietele lui cuprind foarte multe variante, din care unele sunt cunoscute, altele au rămas nepublicate; uneori are a face cineva numai cu două-trei versuri puse împreună.

Când, la Iași, V. G. Morțun, un diletant în materie literară, a pus, prin ediția sa a lui Eminescu, în fața celor șaizeci de poezii consacrate, materialele din Versuri și proză, în mare parte inedite, într-un volum elegant, a fost o surprindere pentru toată lumea; nu era Eminescu al nostru. Ne întrebăm cu toții: a putut vreodată Eminescu să fie așa? Acestea sunt versurile lui? Nu numai cât versurile acestea corespund unui anumit stadiu al gustului său literar. E ceea ce primise el de la societatea românească înainte de a avea curajul, rar, de a înfrunta gustul public, de a fi el, cu riscul de a nu fi înțeles, cel mai dureros din toate riscurile pe care le poate lua cineva asupra lui.

Dar, când Eminescu a îndrăznit să fie cu desăvârșire altfel decât mediul din juru-i, Eminescu a existat. Până atunci el primise poezia lui Bolintineanu, cea mai lâncedă, cea mai lipsită de coloare din toată poezia contemporană. Și imitatori ai lui Bolintineanu încă mai existau, deși Bolintineanu trecuse din actualitate; ei erau amestecați înainte de toate într-o școală cu tendințe sociale, și poate că și de aceea Morțun, care era socialist înainte de a ajunge de mai multe ori ministru și președinte de Cameră liberală, alesese aceste bucăți în care ne înfățișează nu știu ce preot cu pântecele rotund, ceea ce ne l-a impiedicat să fie foarte bun prieten al lui Creangă, care avea foarte mult talent, dar avea pântecele foarte rotund și fusese în zilele lui diacon și preot. Bucăți cu o ușoară nuanță socială, ici și colo scăpărând ceva din ceea ce va fi mai târziu. De obicei însă ritmul lui Bolintineanu e sunetul de vioară spartă cu coardele uzate.

Foarte tânăr, când totuși trecuse prin anumite școli din Moldova de Sus, el întrase în Bucovina. Aici a găsit un alt mediu și a cântat, după dreptate, pe Aron Pumnul, un așa de călduros suflet, un așa de nobil vizionar, învietorul conștiinței de sine a românilor bucovineni. Dar Aron Pumnul, trebuie s-o spunem, era de fapt un pedant stricător al limbii pe care voia s-o îndrepte, un om straniu pentru care totul se reducea la forma artificală. Eminescu a trecut prin închisoarea gimnaziului bucovinean, care, trebuie s-o spun și aceasta, continuă în mare parte și până ieri, și aceasta este cauza pentru care învățații bucovineni n-au putut da o literatură spontană.

După aceea poetul a fost, mai mult în treacăt, la Blaj, și trecerea aceasta prin Blaj, legăturile sale cu ardelenii au avut o foarte mare influență asupra lui, influență care se datorește înainte de toate cunoașterii maselor țărănești adânci, neprefăcute de cultura superficială străină.

Trebuie să fi trăit cineva acolo la Blaj înainte de război, pentru ca să înțeleagă ce înseamnă acest Ardeal blăjean. Blajul nu este numai catedrala fastuoasă a canonicilor, nu este nici șirul de case ale acestor canonici-profesori, ci sunt copiii de la țară, cari vin acolo la școli; aspri, încă cruzi, porniți dintr-o viață țărănească profundă, tradițional virtuoasă, cu merindea adusă de acasă, cu bucata de brânză și sacul de mălai. Sfânt azil de învățătură acest liceu! Cea mai bine organizată colonie, cel mai luxos internat încă nu echivalează pentru pregătirea sufletească a unui om cu cămăruța din fundul unei locuințe de canonic sărac, cu colțișorul de dulap în care se păstrează ceea ce s-a adus de acasă și unde se mănâncă în același timp și pâinea pregătită de acasă și binecuvâ ntarea părinților care au dat-o.

În mediul acesta de la Blaj s-a format Eminescu, băiețelul din Moldova de Sus cu atâtea amintiri istorice, care nu s-au pierdut niciodată. Nu știe cineva ce este Moldova aceasta în viața poporului românesc. Ea înseamnă bisericile și mănăstirile de odinioară, înseamnă viața istorică, ce trăiește și în ultimul țăran. Țăranul bun elector din părțile muntene nu se poate asemăna cu țăranul, rămas în urmă în multe privințe, dar atât de inteligent, atât de armonios sufletește, atât de viteaz în atitudinea lui de arcaș al lui Ștefan cel Mare, din acest fund de Moldovă. Sunt acolo zilnic evocații istorice pe care nu le poate uita cine le-a văzut o dată.

Aceasta a fost zestrea de acasă a lui Eminescu pe care a înfrățit-o acolo la Blaj cu viața copiilor de țărani, model de virtute simplă, pentru oricine, din orice timp și din orice țară.

Însă în lumea aceasta din Ardeal era și o poezie artificială, care se folosea de mijloace de expresie cu desăvârșire sărace. Desigur că românii din Ardeal au avut o viață reală mult superioară vieții lor literare, după cum noi am avut o viață literară mult superioară, în atâtea privințe, vieții noastre reale. Să ne gândim la ce a însemnat pe atuncea întruparea spiritului ardelean în Familia de la Oradea-Mare, condusă de bunul Iosif Vulcan, ardelean de veche rasă, muncitor, econom, fără pretenție. Și acolo la această revistă de familie a început să publice Eminescu. Pe când unii dintre ardeleni erau siliți să recurgă la foi de familie ungurești sau germane și neamul avea în adevăr nevoie de o foaie pe care un părinte de familie să o poată pune în mâna unei fete de șaisprezece ani.

Vulcan a avut curajul să încerce și norocul să reușească. Înălțimea literară a lucrurilor tipărite în Familia este cu desăvârșire relativă; bătea atunci un vânt de naționalism ușor. Și Eminescu, în această fază de la Blaj — care trebuie deosebită de faza de la Cernăuți, și e atâta distanță de faza de la Viena, după care a venit o fază de la Iași, și o fază de la București, perioada din urmă a vieții lui chinuite — în faza în care el a tras în sine aerul ardelean și și-a înnoit sângele din aerul acesta așa de limpede și de înviorător, a fost colaboratorul Familiei.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Române etc., aceasta este nota de la Familia lui Vulcan, și de aceea, într-o ediție definitivă a lui Eminescu, trebuie întotdeauna însemnat locul unde a apărut întăia oară cutare bucată, pentru că aceasta arată influența sub care a stat el, cercul căruia i-a aparținut de aproape sau de departe, în acel moment.

Eminescu se duce, în sfârșit, la Viena și acolo se găsește într-un mediu cu desăvârșire deosebit de cele două pe care le cunoscuse.

Sunt două îmbogățiri esențiale pe care el le-a primit acolo. Viena era marea Universitate pentru tot Răsăritul. Între Viena și între orice alt centru universitar german era o foarte mare deosebire.

Aici naționalitatea germană nu exista; mai târziu s-a creat un partid naționalist german în Austria, dar pe vremea aceea Viena rămăsese un centru internațional, toate tradițiile Vienei erau așa, internaționale. În Viena a trăit o societate francizată în secolul al XVIII-lea, în Viena o societate grecească în același secol și la începutul celui al XIX-lea; în condiții de libertate pe care nu le puteau găsi nici în București, nici la Iași, acolo au trăit o parte dintre români, alcătuind acolo un mare centru românesc care dăinuia încă în anii aceia pe la 1870, în care a venit și Eminescu.

Ar fi un studiu foarte interesant de făcut, pentru cine s-ar duce să caute în arhivele Universității și ale altor instituții având legături cu studenții, acela de a reconstitui toată această viață universitară românească de acolo. Nu se germaniza cineva în acest mare oraș.

Viena, să nu uităm, a fost întotdeauna influențată întrucâtva și de curentul occidental francez, care asupra Germaniei ori nu s-a exercitat deloc, ori nu s-a exercitat în aceeași măsură.

Și Eminescu însuși nu a fost deloc străin de literatura franceză.

Este o foarte mare greșeală să se uite aceasta. Că a aparținut lui Lenau și lui Schopenhauer, lui Lenau pentru pesimismul sentimental romantic, lui Schopenhauer măcar pentru explicația filosofică a acestui pesimism, este evident. Și aceasta a găsit-o el la Viena.

Poate că Schopenhauer a pătruns mai mult în societatea aceasta vieneză decât în societatea germană. În Schopenhauer, în fundul concluziilor lui melancolice este ceva care vine din depărtatul Orient budist. O întreagă lume mult mai largă decât teoriile și teoremele metafizicii germane. Iar Lenau, să nu se uite, nu e un german pur, ci un bănățean, influențat de o anumită poezie, de o anumită muzică și atmosferă sentimentală.

Pentru Eminescu acestea erau lucruri apropiate, un fond pe care el și-l putea însuși. Și însușirea acestui poet și a acestui filosof nu este o întâmplare: și cel dintăi și cel de-al doilea veneau din regiuni în care și Eminescu era acasă.

În același timp Viena nu era închisă pentru nici o literatură romanică. Viena a fost întotdeauna, dimpotrivă, un centru de studii pentru limbile și literaturile romanice, și este așa și până acum. S-ar putea ca acolo poetul moldovean să fi primit și o influență de la literatura franceză a unui Vigny, ceva mai adânc și mai ridicat decât Lamartine și nesfârșit mai distins decât Hugo.

Cine crede că Rugăciunea unui dac vine de la Eminescu singur se înșeală: ea reprezintă sensul vieții așa cum l-a înțeles totdeauna înstrăinatul de lume, osânditul lumii care este Alfred de Vigny.

Și, răscolind în ineditele lui Eminescu, va găsi și alte bucăți de același spirit.

Am spus că la Viena Eminescu a găsit și un mediu general românesc, alcătuit din studenți din toate părțile poporului nostru.

Viena era chiar singurul centru pan-românesc care putea să existe pe vremea aceea. Români din Principate care să se așeze în Ardeal erau prea puțini, iar ardelenii veneau la noi, dar din sărăcie, găsind aici condiții politice și sociale mai bune. Și pe câți dintre marii ardeleni nu i-am stricat noi cu desăvârșire și i-am distrus!

Trebuia, atunci, să mergi la Viena ca să întâlnești români din toate părțile și ca să-i întâlnești în vremea când sufletele sunt mai curate, mai pline de avânt, când sunt mai potrivite pentru desăvârșirea uniunii morale pe care noi astăzi, în România unită, nu o mai avem. Mai aproape erau sufletele tuturor, mai mult băteau în același ritm inimile românilor din toate părțile în Viena anului 1870, decât, acuma, în cuprinsul țării pe deplin eliberate.

Nici o influență nu a creat, desigur, pe Eminescu, dar Eminescu nu este explicabil dacă se lasă deoparte măcar una din aceste influențe care au lucrat asupra sufletului lui, așa de complex.

Încă o influență nu trebuie să lipsească din acest complex.

Tipărirea cronicilor lui Kogălniceanu a exercitat o foarte mare acțiune asupra literaturii românești de atunci. Negruzzi, din Sobieski și românii, din Lăpușneanu, nu se poate închipui fără de tipărirea Letopisețelor. Kogălniceanu el însuși a luat din aceste cronici inspirația pentru nuvelele sale istorice. Tot de la dânsul și puțintel și de la cronicile muntene, publicate de Laurian și Bălcescu, a plecat o parte din scrisul, foarte artificial, dar foarte elegant și cu o pasiune de viață istorică, pe care nu o poate avea decât un om atât de delicat și atât de fin cum era el, al lui Alexandru Odobescu. Dar, prin anii 1860, urmând pe Kogălniceanu, care încetase acuma astfel de publicații, au apărut documentele românești prezentate de Hasdeu în Arhiva istorică. O adevărată revelație a unei limbi alta decât a cronicilor, de atâtea ori cu mai multă libertate decât aceasta. A fost din nou un vânt din trecut, un șivoi de viață care a măturat o mulțime de elemente arificiale și a lăsat mâlul fecund, din care a putut să răsară altă literatură și altă poezie. Și una din gazetele cele mai răspândite, care aveau și un cuprins politic, Columna lui Traian a lui Hasdeu, era plină de reminiscențe istorice. Hasdeu însuși era un om de un mare talent literar și de o însemnată putere de sugestie, venită din extraordinarele mijloace ale acestui spirit superior. Și în teatrul românesc apare atuncea, de autorul lui Ion-Vodă cel Cumplit, Răzvan și Vidra, desigur operă de un sentimentalism forțat și de o tendință care nu ne mai atinge de mult. Dar, atunci, reprezentarea ei era încă un triumf al acestui spirit istoric.

Sub toate aceste înrâuriri diverse, în lumea din Viena s-a creat nu numai în Eminescu, ci și în alții, spiritul acela nou, pe care geniul lui Eminescu l-a întrupat cu o splendoare care mai târziu numai a fost prețuită, căci nici un sunet de trâmbiță nu a vestit apariția zeului celui nou, care era într-adevăr Dumnezeu adevărat.

Nu se mai citesc versurile unui poet bucovinean pe care l-am apucat și eu când era foarte bătrân, undeva într-o casă din Suceava, înainte de alipirea Bucovinei, pe un timp când aceasta se putea crede a fi visul unui nebun: profesorul Vasile Bumbac. El era autorul, acum neștiut, al unei adevărate epopei a întemeierii Moldovei, cu o viziune completă a acelei lumi maramureșene de la jumătatea secolului al XIV-lea, cu un simț istoric adânc, o intuiție de mirare în ce privește forma. Omul acesta a trăit între țărani, și de aceea nuanța rurală, atât de fericită, care animă opera lui, cu porniri la război ca pe vremea lui Ștefan cel Mare, isprăvi vitejești încă pe vremea marelui domn, ospețe cum n-au mai fost niciodată.

Bumbac a scris și după Alecsandri, dar influența lui Alecsandri este cu desăvârșire superficială și mai curând s-ar recunoaște urma legendelor populare din părțile acestea de către munte ale Bucovinei și ale Moldovei de Sus.

Acuma câtăva vreme, în volumul de omagiu oferit dlui Bianu, cineva a semnalat versuri ale unui Dimitrescu, student la Viena pe atunci. Ele seamănă cu ale lui Bumbac; același caracter eminescian. E, sub alt nume, omul pe care l-a cunoscut generația mea mult timp după ce ieșise din această atmosferă, căci a trăit o viață întreagă ca profesor și director de liceu: V. D. Păun, acela care a învățat românește pe regele Ferdinand.

Slavici însuși, alt student vienez, nu a fost un istoric, deși a scris o carte despre românii din monarhia austro-ungară și mai târziu, după îndemnul lui Dimitrie Sturdza, a supravegheat tipărirea documentelor Hurmuzaki, care au ieșit așa și așa. Sufletul lui țărănesc nu avea nimic a face cu ce numim inspirația istorică.

Cu toate acestea, el s-a dus la Putna să comemoreze cu ceilalți pe Ștefan cel Mare, în fața guvernului austriac. A făcut-o aceasta, urmând curentul, irezistibil, cineva care nu a fost în viața lui un sentimental, ci a trăit la Iași în legătură cu „Junimea“, cineva care era înainte de toate un teoretician, a cărui operă principală nu este Istoria românilor, cu toată valoarea ei, ci teoria filosofică a istoriei, A. D. Xenopol. Filosoful obiectiv, sufletul îndreptat către analiză și-a dat drumul întregului avânt al inimii sărbătorind pe marele strămoș. S-a interesat toată țara de acest trecut, istoric, rechemat astfel de tinerii entuziaști.

Și iată de ce posibilitățile lui Eminescu au fost infinite. Ceea ce admirăm și se va admira atâta vreme cât se va vorbi limba românească, cât timp accentele acestei sfinte limbi vor fi pe buzele unui om viu, e pătrunderea tuturor acestor elemente în cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român.

Dar tot ce avem de la Eminescu sunt fragmente ale unui geniu împiedicat de a pune în valoare imensele lui posibilități. A venit la Iași, unde pe vremea aceea erau două curente: un curent bărnuțian, care trăiește și până acum, creat de Simeon Bărnuțiu, marele orator al legendei de la 1848, suflet tare și exclusiv, care a dat acolo o întreagă teorie de drept. Și contra acestui curent, în opoziție față de Bărnuțiu însuși, pe care Maiorescu l-a atacat zeflemisindu-l la Convorbiri literare, spiritul critic neîncrezător, sceptic, dar nu fără, în fond, același simț pentru nație, al „Junimii“.

Și, în atmosfera aceea de povestiri, de glume, care distrau uneori mai mult decât toată literatura care se prezenta acolo, omul s-a înfățișat așa cum se înfățișează, într-o poezie a poetului francez Baudelaire, acea pasăre a mărilor care, pe uscat, din cauza aripilor ei de uriaș, nu poate să umble. Tot așa imensele aripi ale lui Eminescu se vedeau stingherite în odăile pline de veselie unde se strângeau membrii „Junimii“. Acesta nu era aerul care trebuia să intre în plămânii lui puternici și aceștia nu erau oamenii a căror aprobare trebuia să o aibă, oameni care citiseră așa de multe, încât se dezgustaseră de toate, sau citiseră așa de puțin, încât nu puteau judeca nimic. Închipuiți-vă însă o națiune crescută ca pentru dânsul, încunjurându-l din toate părțile; gândiți-vă la Eminescu, care a încercat până și teatru, din subiecte ale trecutului nostru, așa cum nimeni cu încercase până la dânsul — au rămas fragmente uitate prin hârtiile lui — gândiți-vă la Eminescu vorbind unei mulțimi care să-l înțeleagă... Ce alt fel de poezie, într-adevăr în rândul literaturilor celor mai mari, ar fi răsărit din el! Și ce nu s-ar fi ales din oamenii pe care i-ar fi încurajat și condus către aceeași biruință a sufletului românesc, ridicat la înălțimile cele mai mari ale cugetării contemporane?

În loc de aceasta sufletul lui s-a închircit necontenit. A apărut, la un moment dat, în București; dar aici oamenii erau pentru zeflemeaua de cafenea, mai orientali încă decât cei de la Iași.

Eminescu, în mijlocul spiritului public care domina atunci în București, era ridicul printre ridiculi. Și omul, încetul cu încetul, s-a închis. Tot sufletul delicat și nobil, jignit adânc, s-a închis în el însuși.

Și ceea ce cunoaștem din revizorul de școală aruncat afară la schimbările de guvern, fiindcă cine știe ce canalie politică îl căuta în registrele prietenilor săi și nu-l găsea, din redactorul de gazetă care se încercase să schimbe partidul conservator și să-l pună pe baze istorice și filosofice, pe când partidul conservator de pe vremuri era ceva mai onest decât cum sunt partidele de astăzi, dar alcătuit din câțiva boieri mai mult sau mai puțin răsuflați și neînțelegători pentru ce adăugea la această cauză el, ne ajută să înțelegem ce s-a întâmplat cu dânsul în această societate care nu poate regreta niciodată îndeajuns ceea ce s-a făcut, ceea ce, într-o societate cu mult mai distinsă decât a noastră, din același păcat de neînțelegere, s-a întâmplat tocmai cu acela pe care l-a cunoscut, l-a imitat și l-a adaptat Eminescu: Alfred de Vigny. Alături de destrăbălata producțiune poetică de caracter istoric a lui Hugo, călăuzit de mulțime, care, uneori, înțelege din literatură numai zbârnâitul cuvintelor „ce din coadă au să sune“, alături, dar sus pe vârful de munte al mândrelor sale suferințe, a murit Alfred de Vigny, lăsând vremile să descopere frumusețea pe care el, din dispreț, nu a vroit să o înfățișeze. Și soarta lui Eminescu a fost aceeași fiindcă se găsea tot așa de sus.

Share on Twitter Share on Facebook