XIII. Revenirea spiritului local

În „Junimea“ de la Iași, după o bucată de vreme, se ajunsese — cum nici nu se putea altfel — la o înțelegere, adică la oarecare uniformizare. Oamenii veniseră din toate părțile, dar, trăind împreună, schimbând necontenit ideile lor, cunoscându-se bine între dânșii, înfrățindu-se, ajunseseră a armoniza deosebirile individuale. Dar, odată mutat la București salonul literar al lui Maiorescu, societatea pierdu. Convorbirile literare se prefăcuseră într-un fel de magazin literar la porțile căruia nu mai era pus nici un portar critic, pe când la început acesta era elementul de căpetenie. Revista se produsese într-un anumit mediu, ea era un fenomen moldovenesc, și în special ieșean, al Iașilor de pe vremea aceea, care nu trebuie confundați cu cei de azi.

În acest oraș de elegantă atmosferă intelectuală s-a format „Junimea“ și organul ei era foarte citit până și de bătrânii de pe vremuri ca Manolachi Drăghici, care mă punea pe mine, copil, să-i citesc din Convorbiri. Acolo, a fost, fără îndoială, în jurul lor o foarte largă simpatie, în marginea deprinderii noastre de a citi.

Dar trebuie să mai adaog încă un lucru: și boierimea din Moldova a fost incontestabil superioară celei din Muntenia. Aceasta de aici administra mai bine averile sale, se pricepea mai mult la politică, dar în ce privește sentimentul culturii nu poate fi nici o comparație între unii și ceilalți. Moldova are o înaltă tradiție de cultură și pe atunci, prin 1860, era încă o rămășiță din vechii boieri, foarte înzestrați. Eu am apucat încă — în casele acelea frumoase, locuite astăzi de străini, care duceau din piața centrală până la plimbarea de la Copou, splendide case, făcute după norma franceză în care se amesteca pe alocuri și priceperea de arhitect și de artist a lui Asachi, care inaugurase genul acesta de arhitectură — boierimea acestui Iași, un Pogor, un Carp, care el însuși făcea parte din această nobilime, cu toată originea lui vasluiană. Boierii aceștia de Iași avuseră o influență așa de puternică asupra clasei mijlocii, încât reușiseră s-o educe.

Dar, de la o bucată de vreme, conducătorii Convorbirilor trecuseră în viața politică, și nu se poate înțelege literatura românească de prin 1866 până aproape de 1890 fără să se țină seamă de politicianizarea societății românești. Toți deputații, senatorii, miniștrii de acolo de la Iași veniră să se așeze la București, astfel că, la un anume moment, toată viața s-a concentrat aici și, concentrându-se aici, toată viața politică și socială chiar din Iași s-a mutat la București. Însă în materie de artă, de știință, de literatură nu se pot face așa de ușor strămutări.

Astfel, în haosul capitalei de anarhie politică și morală a Bucureștilor din 1880, în care era o burghezie care nu semăna cu cea de la Iași, aceasta nu o burghezie străină care deci nu putea influența, ci o burghezie creștină, compusă din români sau din romanizați, care aceștia dau tonul — este, dealtfel, și oraș dominat de mahala, pe când la Iași centrul domina mahalalele — în mediul acesta, nu s-a mai găsit nimic din însușirile speciale de la Iași.

În cele dintâi timpuri „Junimea“ avuse un mare program de reformă: schimbarea totală a unei societăți pe care o disprețuia.

Pe urmă, când a venit la București, politicianismul o asimilase.

Aveau tot felul de interese, și interesele fac să se treacă asupra unor anumite slăbiciuni. Nu mai dura condamnarea generală, care tăia neted în tot ce era falsificație sau lipsă de judecată, care și una și alta împiedicau orice adevărată literatură, ci porțile Convorbirilor literare s-au deschis largi, o repet, la tot felul de diletanți de salon. Se tipăreau lucruri care nu erau totdeauna rele, ca proza lui Ciru Oeconomu, care a scris romane cu subiecte indigene, având o oarecare îndemânare, dar cei care erau deprinși cu vechea „Junime“ nu se mai recunoșteau în această nouă atmosferă.

Împotriva Convorbirilor literare, de la un timp, s-a încercat, fiindcă și era nevoie, o altă grupare, cu o revistă de opoziție. O conducea un om fără îndoială genial, Hasdeu. Când se gândește cineva la pregătirea așa de slabă pe care a [asimilat-o la Universitatea din], [26]  Harcov, la tinerețea lui, în tovărășia unor tineri ofițeri nobili, din petrecerile rusești care se pot vedea până și acum în Basarabia, de la Hotin, prin Chișinău până la Cetatea Albă, cu nesfârșite discuții care sunt mai mult niște tândăleli fără scop și fără sens asupra unor generalități vagi, se va mira ce putea să aducă o astfel de minte ca a lui. A debarcat la Iași ca un fugar quasi-politic, cu ambiția mare de a fi domn, el care, din Boleslas, devenise, pentru aceasta, Bogdan... [27]  Trăia cine știe cum: nu numai că nu avea nici o carieră, dar desprețuia orișice carieră; fără cârmă sigură, era supus la tot felul de influențe personale. Legăturile lui erau totdeauna în zigzag sau cel puțin într-o linie șerpuitoare.

Nu s-a localizat într-un mediu și într-o clasă. Niciodată n-a avut legături cu straturi mai înalte ale societății: n-a călcat niciodată în saloane, și saloanele nu au mers niciodată către dânsul. Și, cum limba românească trebuia să-i fie puțintel dezmorțită, iar, în materie de știință, trebuia să-și creeze abia o metodă a lui, el care nu învățase nici una și care nu trăise în nici un mediu care să i-o impună, trebuie să admirăm rezultatul la care a ajuns acela care a fost întotdeauna inegal, dar s-a ridicat desigur printr-o spontaneitate admirabilă care merită toată stima.

Între Hasdeu și între Maiorescu de la început a fost război, între spontaneitatea neregulată a unuia și între normalitatea critică a celuilalt. În Maiorescu nu era nimic ridicul, cine însă este inegal ca Hasdeu pretează fără îndoială la ironie și la glumă, și desigur că gluma trebuia să rănească adânc pe Hasdeu. Când erau Convorbirile literare la Iași, el a fost total neadmis și nerecunoscut, scos în afară de cercul de atenție al societății critice a „Junimii“, și s-a răzbunat. Într-un rând a trimis o poezie cu acrostih, care după ce s-a tipărit, s-a văzut că „P. A. Calescu“ înseamnă Păcălescu, iar acrostihul era: „la Convorbiri literare“, numai cât se schimbase un V și se înlocuise printr-un F, cercul ieșean având, zicea Hasdeu, o aplecare nemțească. Această ceartă a durat aproape până la sfârșitul lui Hasdeu. [28]

Și, atunci, Hasdeu, strângând pe aceia de care mă voi ocupa îndată și pe cari Convorbirile nu i-au recunoscut niciodată în adevăratul sens al cuvântului, a încercat o Revistă nouă, prin care să se facă o altă literatură. Revista se înfățișa foarte frumos, de format mare, cu o copertă împodobită cu ilustrații și, în ce privește materialul, acesta era deseori bun, deși mai totdeauna inegal. Sub conducerea capricioasă a lui Hasdeu, foarte aplecat să considere tot ceea ce se făcea ca o operă personală, destinată unor oameni mult inferiori lui, și cu toate că Revista nouă a fost bine primită, mai ales în cercurile tineretului — noi, la Iași, la sfârșitul liceului, ne luptăm ca să împrumutăm de la unul la altul fascicolele revistei cu înfățișarea, nu foarte distinsă, dar măcar ochioasă — o concentrare nu s-a putut face.

Trebuia pentru aceasta un conducător mai preocupat de liniile generale ale acțiunii sale, mai puțin stăpânit de pornirile sentimentale ale propriei sale persoane, așa încât Revista nouă, după câtăva vreme, a decăzut. În ultimii ani era adăpostul oricui, ca ruina unui frumos palat, neisprăvit niciodată și în care se poate oploși orișice vagabond.

Prin urmare nu poate fi vorba de un doctrinar nou, de un conducător chemat anume pentru călăuzire și capabil să realizeze idealul său. Deci faza literaturii românești de pe la 1880 va fi reprezentată prin individualități, care se apropie sau se despart, după împrejurări, între dânsele. N-au reușit, din nenorocire, niciodată să stabilească legături de prietenie netulburată, și a fost un moment chiar în care își râdeau unul de altul, moment foarte dureros pentru toți aceia care țineau nu numai la unul și la altul, ci la toți împreună. Reviste apăreau chiar pentru ca unul să lovească în celalt, reviste umoristice, speciale Bucureștilor, foarte bune pentru cafenea, dar care nu au contribuit întru nimic — cu individualități ca a lui Anton Bacalbașa, cel cu Moș Teacă, și cu caricaturi — să ridice prestigiul literaturii românești și să contribuie la dezvoltarea scrisului nostru național.

În mișcarea aceasta nouă nu există nici același punct de plecare și nici aceleași influențe de tradiție sau de împrumut, nu există nici aceeași direcție. Cu toate acestea cei trei șefi se deosebesc de înaintașii lor prin aceea că scapă de sub o disciplină care în ultima ei fază era fără îndoială stricătoare. Convorbirile literare erau un fel de birou de cercetare literară pentru tot ce se prezenta acolo, așteptând fiecare cu mai multă sau mai puțină emoție să-și vadă sentința: apare sau nu apare. Dar aceștia trei pleacă fiecare din alt mediu și reprezintă altă notă.

Începem cu acela care reprezintă curentul tradițional, în ciuda subiectelor pe care și le-a ales, Ioan L. Caragiale. Se spunea la „Junimea“ că numai atunci când privești umanitatea sub formele ei generale, permanente și eterne, faci literatură. Dar orice subiect, trecut prin adevărata literatură, capătă un element de imortalitate.

Nu stă arta în subiect, ci în felul de tratare. Poți să tratezi pe Iuliu Cesar ca pe un mahalagiu din coloarea de albastru sau de galben și poți să tratezi pe Ion și pe Smaranda așa cum ai trata cele mai vestite figuri ale literaturii universale. Deci, în ciuda subiectelor pe care și le-a ales, va trăi, și va trăi, fără îndoială, și în ciuda exagerărilor care, din anume motive, s-au făcut, în ultimii ani, de o anumită presă și de anumite cercuri literare, care nu deosebeau în felul de scris al lui Caragiale — în ciuda ideilor foarte proaste pe care le avea despre persoanele cu care obișnuia să piardă vremea la cafenea — o influență specială a înseși cafenelei asupra lui. El va trăi fără îndoială, fiindcă într-însul este adevăr.

Arta este fără îndoială adevărul ridicat la o anume înălțime prin însușiri sufletești care nu se pot defini, dar adevărul acela se poate vedea, se poate constata și se poate sublinia, și nici o literatură nu poate trăi în afară de adevăr. Nu e vorba, încă o dată, de adevărul luat de-a dreptul, ci de acela prelucrat, ridicat oricât de sus de către o personalitate superioară. Dar numai ceea ce reprezintă o realitate observabilă, definibilă într-o societate, numai aceea rămâne pentru mai târziu.

Va trăi Caragiale încunjurat și de simpatie, cu toate că, trebuie să spun că, personal, nu era totdeauna cel mai bun prieten: glumele lui erau pentru oricine, chiar pentru cei mai de aproape și care aveau mai mult merit decât dânsul în atâtea domenii. Nu era bine să-i fie cineva dușman, dar nici dacă-i era prieten, nu rămânea asigurat. V-o spun dintr-o foarte lungă și dureroasă experiență. Pot adăuga și că nu era totdeauna insensibil la situația cuiva.

Această paranteză s-o închidem însă cât mai repede.

Dar, dacă el va trăi prin însăși literatura sa, pe care nimica nu o va putea ataca, fără îndoială, nimic și nimeni, va fi, între altele, și pentru motivul că el continuă tradiția cea adevărată a noastră, tradiția aceea indigenă de care am vorbit de atâtea ori, care se poate recunoaște și caracteriza în literatura românească, nu numai în ce privește subiectul, ci și spiritul. Poate nu s-a observat îndeajuns ce legătură strânsă există între dânsul și cineva care este cu mult inferior lui ca mijloace literare — dar în ce epocă trăia acela! — Filimon, cu Ciocoii vechi și noi, deși la Filimon este un oarecare romantism, care îl împiedica de a fi totdeauna pe pământ, cu ochii coborâți asupra realității contemporane. Poate că este și o legătură între Caragiale și Eliade Rădulescu, între Târgoviștea lui Rădulescu și Ploieștii lui Caragiale, legate prin cea mai rea șosea națională din țară. Dar, cu toate că sunt foarte aproape și orașe alcătuite în același fel, însă politicianismul pe care-l descrie Caragiale este de acolo din Ploiești. Trebuie să fi cunoscut cineva Ploieștii de acum vreo patruzeci de ani ca să-l înțeleagă într-adevăr pe Caragiale și să vadă cât de mult este legată orice literatură, nu de o normă abstractă, ci de ceva real și omenesc pe care trebuie să-l cunoști.

Ploieștii avocatului Grigorescu, reprezentantul liberalismului clasic, cu Statuia Libertății și republica lui Candiano Popescu, Ploieștii i-a avut Caragiale înaintea-i. Și, cum liberalismul acesta îl făceau avocații și profesorii, înainte de toate, iar negustorii stăteau la taraba lor și se uitau, când ei se luptau, cu o indiferență glumeață la procesiunile politicianismului, Caragiale pare că trăiește reacțiunea mahalagiului român din Ploiești față de ceea ce Romanulu lui Rosetti, cum scria titlul, îl reprezenta înainte de toate și-l recomanda națiunii românești. Tipul lui Rică Venturianu este de aici de la București, fără îndoială, dar trebuie să fie ploieștean de origine. Jobenul, redingota și pantalonii călcați pe dungă i-a cumpărat de la prăvăliile de aici, dar îl descoperi că e feciorul vreunui preot sau negustor de acolo de la Ploiești.

Fără Ploiești nu poate înțelege nimeni pe Caragiale. Dar nu-l poate înțelege și fără de altceva: el este dintr-o familie de actori.

S-au retipărit cândva la Vălenii-de-Munte, în faza naivă a editurii mele, care nu a dus la nimic, câteva bucăți din teatrul cel vechi, și între altele și una din comediile lui Iorgu Caragiale, unchiul lui. Actorul însă aduce în viață o notă caracteristică: el știe că nu tot ce înfățișează pe scenă este adevărat, el știe că pumnalul pe care amorezatul respins stă să-l cufunde în pieptul bietului trădător este un cuțit de hârtie vopsit cu coloare de argint, știe că, atunci când eroul cade pe spinare, aceasta nu înseamnă că trebuie înștiințat imediat serviciul pompelor funebre, că, pe lângă tot ceea ce se expune, este și multul care este în realitate. Sunt două lumi deosebite în această viață a actorului, care, după ce a reprezentat pe scenă oameni cu falnice mustăți, întors acasă este complet ras.

Aceste două note personale ale lui l-au făcut să fie departe de societatea „Junimii“, pe care el a cercetat-o, cu curiozitatea copilului ștrengar, până în resorturile adânci și ascunse ale obiectului cercetărilor sale. Convorbirile literare l-au atras totuși la București, fără îndoială fiindcă el întâlnea aici, sub formă de zeflemea distinsă, ceea ce era la el umor nativ, acel spirit mehenghiu de care vorbeam când am prezentat pe Eliad Rădulescu. El a fost încurajat în această direcție, și societatea l-a deviat chiar puțintel. Fiindcă cercul „Junimii“ era un cerc politic conservator, care mai târziu s-a întins, în sfere mult mai largi, la o întreagă mișcare conservatoare. Caragiale a ajuns și conservator, de dezgust față de mascarada provinciei liberale, și ei, conservatorii, care avuseră nevoie de pasiunea sinceră a lui Eminescu, aveau nevoie, acum, de ironia corosivă a lui Caragiale. Caragiale a fost deci scos în linia întăia de luptă. Și e foarte interesant să se facă un studiu de literatură modernă: să se cerceteze cum a fost primit el de critică, rezervele din tabăra liberală, care simțea foarte bine ce este „Glasul patriotului național“ și în nenea Dumitrache recunoșteau pe unul dintre alegătorii pe care se sprijineau mai mult libertățile publice. Aceștia erau „oamenii“ partidului liberal și pe aceștia-i demonetiza satiricul. Și marea supărare a lui Caragiale a continuat până la moartea lui. A fost o scurtă trecere a lui pe la Teatrul Național, dar nu a putut rămânea: un om care făcuse un astfel de rău nu putea fi iertat. Caragiale a rămas deci ca dușman în memoria celui mai puternic partid din România și a fost îndepărtat de la tot ceea ce ar fi avut dreptul să ceară.

O a treia influență, extraordinară, asupra lui vine din însuși cercul Convorbirilor. El a fost în adevăr un om foarte utilizabil, dar niciodată, pentru cercul Convorbirilor, un foarte mare scriitor; un scriitor de care ai nevoie, aceasta nu înseamnă încă un scriitor pe care îl așezi la rangul lui. Mai târziu, numai, s-a mutat el din domeniul teatrului cu tendințe în acela al povestirii lucrurilor care aveau alt caracter. În nuvelele lui țărănești, toată atenția asupra clasei rurale, pe care o regăsim și în Năpasta lui, nu-i vine din fondul propriu. Țăranii lui sunt de un adevăr foarte relativ. Scenele comice, cu mahalagiii sau funcționarii lui de la Ploiești sau de aiurea, sunt lucruri pe care el le-a văzut; dar, când e vorba de țărani, ori de țărance ca în Năpasta, de plata unui vechi păcat pe care o urmărește o țărancă, cu o statornicie crudă care nu stă în obiceiurile poporului românesc, Caragiale se resimte din faptul că nu cunoștea viața rurală. Lumea țărănească, el a cunoscut-o nu direct, ci prin atmosfera de la Convorbiri. Țăranii lui derivă puțintel din ai lui Slavici. Dar, în faza din urmă, a Năpastei, țăranul tragic derivă din altă influență: a romanului rusesc, cu oamenii mistici, fantastici, cu țărani capabili de toate brutalitățile, aceia pe care, după generația lui Turghenev, i-a înfățișat, în tot relieful lor puternic, dar respingător, Gorki, care nu cruță nici una din sălbătăciile de care sunt capabili. La Caragiale este deci și influența literaturii pe care a citit-o.

Iar, în ce privește ultima fază, cu teoriile generale asupra societății românești, cu încercarea de explicații sociologice, prezentând nemilos toate viciile noastre, cu despărțirea fără inimă de țară care nu numai că-l născuse și-l crescuse, dar îl și încurajase de o netăgăduită admirație, aceasta se datorește altei faze de lecturi care a venit asupra lui, atunci când din ce fusese el în tinerețe rămăsese foarte puțin. E rezultatul convorbirilor în cercul creat de exotica personalitate contagioasă a blajinului fanatic rus, refugiatul Cass, devenit Dobrogeanu și Gherea. Ne închipuim un singur Caragiale. Punem împreună cele dintăi comedii de moravuri cu criticile privitoare la răscoalele din 1907. Omul nu avea nici un talent atât de puternic, nici o cultură atât de întinsă, încât să-și păstreze linia lui, neschimbată de influențele venite din dreapta sau din stânga, ci el strâmba necontenit într-un sens sau în altul figurile pe care le crease în piesele sale.

Dintre cei doi prieteni ai lui, Vlahuță și Delavrancea, cel dintâi, tutovean, din neam de mici proprietari cu suflet mistic, reprezintă fără îndoială un alt tip în mișcarea aceasta nouă, care nu a putut să alcătuiască un bloc și în blocul acesta să stabilească anumite ranguri pentru a produce anumite curente.

Societatea românească ieșită din boieria de odinioară, înainte de a trece la democrația foarte agitată care nu s-a fixat nici până acuma — căci am ieșit din vechea societate încă dinainte de 1848, dar n-am ajuns încă o societate deplin alcătuită — a produs o nouă categorie socială, una adânc nemulțumită. Înainte erau boierii de o parte și supușii boierilor de cealaltă, boierii care se uitau deseori cu condenscendență, chiar cu prietenie, la cei de jos, și cei de jos care se uitau respectuoși la boierime. Două categorii sociale neted despărțite. La mijloc, în Moldova, evreii, anumite pături mai mult sau mai puțin românești în Muntenia.

Țăranii stăteau în margine, și ei nu aveau cuvântul, nici în domeniul literaturii, nici în domeniul politicii.

Așa era vechea societate românească. Dar noul stat român a creat o lume întreagă de funcționari. Toată administrația noastră este de după Regulamentul Organic, și chiar după Constituția de la 66; ea a fost acum, lumea intermediară, care era tot așa de cultă ca și boierii, dar nu avea mijloacele materiale pe care le aveau aceștia, pe lângă faptul că era mult mai onestă decât o mare parte din boierimea acum decăzută. Aceștia nu jucau cărți, nu-și petreceau viața întreagă în aventuri sentimentale, nu pierdeau vremea cu banii altora. În categoria aceasta nouă de funcționari se găseau și oameni de talent. Ei vedeau că în străinătate un om de talent poate să trăiască din talentul său, din scris. Dar, în România, un om de țară care să trăiască numai din talentul său, aceasta nu se putea. Toată categoria aceasta socială era deci amărâtă, înveninată. E o mare deosebire între critica de la Convorbiri și între critica aceastălaltă nouă. Cea de la „Junimea“ atingea ușor, fiind făcută de oameni care trăiau bine, care puteau să fie mulțumiți cu viața pe care o duceau, pe când acum avem a face cu alții care nu se pot împăca niciodată cu a lor.

Această categorie nouă e reprezentată prin Vlahuță. Fondul poeziilor lui este acesta; chiar cele de dragoste vedeți-le cum se isprăvesc: cu dureri care provin înainte de toate din motivele sociale. Fără îndoială a cântat pasiunea pentru dânsa, dar fără delicatețea de suflet a lui Eminescu, deși, fără îndoială, este o influență, prea mult exagerată, a lui Eminescu asupra lui, Eminescu fiind însă inimitabil de către un mare talent. E prea complex, prea subtil; magia lui nu poate trece la altul.

De altă parte, luați o parte din opera de întâie tinerețe a lui Vlahuță, care nu se cunoaște îndeajuns, cum nu se cunoaște nici partea de la început a activității lui Caragiale, care și aceea trebuie scormonită, luați chiar pe Vlahuță care colabora la Convorbiri literare, dar colabora și la anumite ziare din București, când era magistrat la Târgoviște, și vedeți ce adevărată pasiune socială întâlnim la un tânăr care se găsește într-o societate inferioară, față de care nu se luptă cu zâmbetul de despreț, ci, crud, prin lovitura directă. Caragiale nu a urât în adevăratul sens al cuvântului: omul de teatru știa doar că lumea este alcătuită din acte de comedie, care pot să ajungă până la tragedie, și de obicei au și una și alta. Dar, pentru Vlahuță, tot ce vede ca o piedică ridicată în fața lui și a celor buni, care sufăr de nedreptatea socială, îi este un vrăjmaș, împotriva căruia trebuie luptat, lovit energic, cu scopul de a-l distruge. De aceea, poetul, în societatea aceasta de salon a bucureștenilor, nu putea decât să o descrie, cum face într-una din cele mai bune bucăți ale lui, Liniște.

L-am cunoscut până la sfârșitul vieții, i-am văzut admirabila atitudine în timpul războiului, felul splendid cum a așteptat el sfârșitul acestei tragedii naționale, pentru ca, apoi, după o încercare ziaristică, deviată în curând, să se retragă la țară, într-un sat din Râmnicul-Sărat, iarăși din despreț față de această societate pe care o pecetluiește până la cei mai de sus:

MINCIUNA STĂ CU REGELE LA MASĂ...

Astfel a trăit el, apoi, aspru cu cei mari, cu iubire de țărani, nu pentru țăranii ei înșiși, ci ca reacțiune împotriva degenerării unei clase superioare stăpânind cu nedreptate, impunând vulgaritatea ei unor straturi sociale mult superioare în fond. Ascuns în colțul său, el n-a vrut să-și manifeste voința atâta cât putea, de multe ori hotărâtor, asupra oamenilor care în aparență aveau și hotărârea, și, când a murit, a cerut — încă o condamnare pentru societatea contemporană — ca toate manuscriptele lui să fie distruse.

Nu știu dacă o fi avut cineva curajul să o facă, dar dorința lui era un răspuns la indiferența nemeritată pe care o generație de tehnicieni ai formei o aruncase omului care reprezentase într-un moment, alături de prietenii lui, adevărata literatură românească.

Nuvelele lui „Din durerile lumii“ înfățișează de fapt viața lui; eroul povestirii mai întinse, care se distruge din suferință fizică și morală, este icoana întregii generații care voia în zadar să-și croiască drumul contra oamenilor și contra sorții, și simpatia lui pentru Sămănătorul, prietenia personală pe care mi-a păstrat-o până la sfârșit, se datoresc tocmai faptului că s-a găsit, aici, înaintea unor oameni care au avut curajul, cu oarecare risc, să înfrunte furtuna și să încerce a schimba societatea. Pentru dânsul a fost o foarte mare mulțumire când, la 13 mart 1906, s-a produs demonstrația împotriva persoanelor care voiau să reprezinte Madame Flirt în franțuzește la Teatrul Național; simțea ca o întinerire când s-a produs această mișcare, mult superioară tuturor celor de pe urmă; ce visase el tânăr făceau acuma tinerii care nu considerau revoluția ca un mijloc de a parveni.

Al treilea reprezentant al mișcării noi, Barbu Ștefănescu Delavrancea, poate fi înțeles numai reconstituind condițiile lui de viață. Mai înzestrat decât amândoi ceilalți în ce privește privirea adâncă în viață pentru a smulge dintr-însa elemente caracteristice, cu desăvârșire noi, pe care ceilalți nu le observau, om capabil de a găsi instinctiv pitorescul oricărei vieți și oricărei situații, suflet cu desăvârșire inedit, care, la început, fără îndoială, cu toată cultura înaltă pe care a căpătat-o, nu a fost influențat de această cultură, ci înainte de toate de ereditatea țărănească pe care o ducea cu dânsul, el n-a fost, ca Slavici, un om de la sat departe, ci unul din marginea, încă sătească, a Bucureștilor. Aici „grânarii“ duceau viața satelor de pe vremuri cu adausul a tot ce puteau culege în drumurile cele mari ale lor; o viață de sat cu orizontul drumurilor. El a apucat sufletul țăranului, dar încunjurat de aventură, cum îl reprezentau acești „grânari“, mergând din sat în sat și din loc în loc pentru a se întoarce acasă cu carul plin de povești. Nu putea să găsească nimic mai ales decât să înfățișeze cândva această viață de mult dispărută, cum a făcut-o în A fost odată. Povestea românească, pe care unii au reprodus-o servil — și nu există o poveste, ci există mai mulți povestitori — povestea aceasta nu a fost niciodată transformată într-o mai mare și mai înaltă literatură decât atunci când Delavrancea s-a îndreptat către dânsa.

Prin urmare, pitorescul natural, viața țărănească și imaginația din povestirile acestea, care alcătuiesc fundamentul sufletului poporului românesc, toate acestea sunt unite la dânsul. Totuși ceva lipsește: marginea Bucureștilor nu are, ca Moldova lui Vlahuță, un trecut, nu are simțul trecutului. Veacurile nu trăiesc în el. De câte ori le încearcă, ele nu răspund. Acestea i le puteam spune foarte greu când era în viață, căci îl rănea adânc orice critică și datoria prietenilor era să o evite. Atunci când, pentru drame, a luat subiecte istorice, nu a putut găsi în el însuși elementul esențial care este de nevoie pentru înfățișarea trecutului. Ce este Ștefan cel Mare al lui, ajuns bătrân, puțintel luat în glumă de lumea mai tânără; ce sunt șezătorile acelea din fundul Bucureștilor înfățișate ca adunări de eroi și de tovărășe de eroi în cea mai mândră vreme a trecutului românesc; unde sunt pasiunile acelea tari care frământau societatea de atunci; unde este dârzenia care deosebeș te vremea cea mai serioasă din tot trecutul nostru? Când Petru Rareș apare, arătându-și semnul, sau când Ștefăniță se zbuciumă cuprins de o epilepsie pe care nu ar fi admis-o boierii care știau să moară sub cuțitul călăului atunci când gândul lor nu se împacă cu gândul lui vodă, ce înseamnă pribeagul milog ori fantoma înfățișată ca reprezentând pe însuși nepotul de fiu al lui Ștefan-Voievod? Aceasta este o deviere a talentului lui, și societatea este aceea care, cu alte preocupări și gusturi, l-a deviat.

Dar asupra lui s-a exercitat și o altă influență. El aducea cu dânsul, și a spus-o în povestirile lui, ura copilului, întrebuințat în cutare familie ca pedagog, ura tânărului care îndrăznește să ridice ochii către cineva de acolo și căruia i se spune: dumneata la cărțile dumitale de școală! Despărțirea aceasta brutală între dreptul inimii lui și între dreptul societății, care-i interzicea acest drept, l-a lovit și el a fost un chinuit în lupta socială, care nu s-a isprăvit nici până în momentul de față, ba încă astăzi este și mai dureroasă, căci, pe lângă tăgăduitorii de sus, este neînțelegerea grosolană de jos. O întreagă tragedie care se deschide astăzi pentru societatea românească și sângele intelectualilor curge din două vine, una tăiată subțirel de cuțitul boieresc și alta sfărâmată brutal de izbitura de topor a omului neînțelegător de jos.

Și peste toate acestea trebuie să amintim că era un pictor, un artist extrem de fin. Și în materie de literatură, se poate vorbi de așa ceva. Sunt direcțiuni pe care e chemat să le ia cineva, dar împrejurările l-au împiedicat și atunci tot ce fusese îndreptat în această latură se întoarce și influențează în altă direcție. Este în stilul lui ceva asemănător cu ceea ce în literatura franceză din aceeași epocă se întâlnește în opera curioasă a celor mai subtile spirite din secolul lor, care numai fără dreptate se numesc și ei naturaliști — frații Edmond și Jules de Goncourt. Delavrancea, mai târziu, și în elocvența lui se prezenta cu același nesfârșit meșteșug. Atunci, în el nu găsești o singură expresie obișnuită: pretutindeni, pe lângă ce dădea fondul lui propriu, se adăugea și arta de a găsi cuvântul nou, legătura neobișnuită între cuvinte.

În privința aceasta, față de clasicismul sec al lui Caragiale și față de retorismul sentimental, cu oarecare plutire de cuvinte, al lui Vlahuță, la dânsul este într-adevăr o îndreptare către ce s-ar putea numi literatură modernistă, dar fără îndoială în alt sens decât sensul cu totul scăzut al literaturii moderniste de astăzi.