XI. Întoarcerea vechiului fond românesc

S-ar putea crede că acel curent autohton este reprezentat numai, o bucată de vreme, de scriitorii dintre care nici unul nu are puterea creatoare a poetului. Fiindcă desigur că lui Eliad Rădulescu trebuie să i se recunoască o foarte frumoasă limbă literară populară, foarte mult spirit mucalit, același umor pe care îl întâlnim și în fabulele aceluia care pentru această parte a fost elevul lui, Grigore Alexandrescu, dar creator de tipuri și creator de intrigă, spirit care din imaginația sa însăși să poată lua elementele trebuitoare pentru a crea o istorie, o povestire, desigur că Eliad Rădulescu nu a fost, sau cel puțin în împrejurările vieții lui nu a arătat că ar fi putut să fie.

Căci scriitorul dă ce poate el, dar și ce-i cere societatea și este întrebarea dacă acela care a scris amintirile lui din 1848, o carte puțin cunoscută, dar care merită să fie înviată, amintiri publicate în franțuzește, n-ar fi fost în stare să povestească tot așa și un subiect de imaginație. Se poate, iarăși, ca acela care a fost la început creator de literatură, care mai târziu a fost conducător de revoluție și care, în a treia fază, ca un zeu fulgerat, s-a retras în fundurile străinătății cu toată maiestatea înfrângerii sale, pentru ca, în sfârșit, să ajungă și candidat la domnie, să fi crezut că este sub demnitatea și sub valoarea lui să se amestece în literatura de imaginație.

Pe de altă parte, ardeleanul pe care-l întâlnim în același timp și care întrebuințase spiritul lui special ardelenesc pentru a scrie numai întâmplător amintirile lui din străinătate, acest scriitor adevărat, Codru Drăgușanu, care, întorcându-se în țară, sub regimul austriac absolutist, prefect la dânsul în Făgăraș și întemeietor de școală, nu ar fi putut scrie și altceva decât scrisorile sale.

Impresia pe care o are cineva este însă că, în deosebire de curentul romantic, care prinde atâta teren, curentul celalt, de țară, apare numai în două individualități răzlețe, dacă nu numără cineva și fabulele lui Grigore Alexandrescu. Așa încât romantismul acoperă tot câmpul, influența străină biruie și se impune fără deosebire în toate provinciile românești — fiindcă și în Basarabia, care stă sub influența rusească, deci sub influența engleză și franceză, trecută prin Rusia, este un reprezentant tipic al romantismului, în forma cea mai dezlânată, ca formă, Costachi Stamate, care și-a tipărit, venind la Iași, o parte din operele sale. Iar, în Ardeal, poeziile în genul unui Andrei Mureșanu, care se mai scriu pe vremea aceea până în timpul unui Ioan Lăpădatu, aparțin fără îndoială romantismului, venit pe cale germană, care capătă o formă încă mai dezlipită de lucrurile adevărate: nuvele scrise în Ardeal sau în părțile de către Oradea, care reprezintă ceea ce curentul apusean are mai ireal și mai vag, cu figuri șterse care nu sunt amestecate într-o adevărată acțiune. Astfel romantismul trece la noi pretutindeni prin aceleași forme ca în Apus: forma lamartiniană, care neglijează puțintel stilul și se hrănește din aspirațiile nedeslușite ale sufletului, forma lui Hugo, care înseamnă forțarea formelor vechi și smulgerea unor accente noi în ritmuri noi.

Dar, dacă se uită cineva bine sub acest romantism venit, în toate fazele sale, direct sau indirect din Franța și puțintel din Anglia pentru a stăpâni toate provinciile românești, vede fondul cel vechi care continuă. Numai cât este greu să-l deosebești, uneori. Ba chiar, în momentul de față, n-avem toată informația trebuitoare pentru a-l distinge.

Să aducem înainte pe acești reprezentanți ai curentului indigen între 1840—50 și data apariției Convorbirilor literare.

Puțini au citit un singur vers dintr-un scriitor aparținând epocii romantice — căci fără îndoială este romantic — care a tradus și romane în genul Dramelor Parisului, dar a făcut și versuri care adeseori nu au nici un fel de legătură între ele, ci sunt un simplu joc cu silabele și cu rimele. Ici, colo însă, la omul acesta, Gheorghe Baronzi (de fapt Paroncin, familie italiană din Brăila), care avea o mare îndrăzneală în materie de formă, care a încercat foarte multe ritmuri și care nu suferea deloc rima banală, se găsesc lucruri împrumutate de la poezia populară. Și nu de la acea îmbrobodită perfect pentru a fi înfățișată în saloane de Alecsandri, ci adevărată literatură populară, pe care el a adunat-o prin elevii săi, căci, pe lângă profesiunea de avocat, a fost și undeva profesor.

Foarte curioasă poezia aceasta a lui Baronzi: de o parte romantism exagerat, fără gust, dând mai mult impresia unei ocupații curioase de diletant decât a unei creațiuni sănătoase și urmate; de alta, elemente de literatură populară în ceea ce privește subiectul. Întâlnești la el compoziții cu desăvârșire abracadabrante, din care ici și colo se desprind frânturi ca din baladele noastre, care nu sunt deloc îndreptate după moda Parisului. Dacă ar umbla cineva prin anumite calendare, care reprezintă, pentru vremea aceea, unul dintre principalele mijloace de publicație, n-ar găsi numai lucruri în genul lui N. D. Popescu, cu haiducii lui așa de uitați astăzi, ci și povești (e epoca lui Fundescu, și a lui Ispirescu se apropie) și alte materiale autentice populare.

Iată o literatură indigenă, care a străbătut adânc și care mult mai mult decât literatura cinematografică din vremea noastră putea să deie unei minți tinere o inițiere în elementul de pitoresc al vieții noastre autohtone.

Apoi, alături de teatrul de la început al lui Alecsandri, care a devenit din ce în ce mai ambițios, trecând de la canțonete, de la Șoldan Viteazul și altele de felul acesta la figuri din trecutul românesc și din antichitatea clasică, este un altul pe care și Eminescu l-a cunoscut foarte bine când participa la turneele unei Fany Tardini, un teatru popular, având în repertoriu nu numai Doi sergenți și altele de felul acesta, traduse din franțuzește, ci uneori, strecurate, și piese indigene. Am găsit câteva din aceste piese originale, și totdeauna revin cu plăcere asupra unui scriitor purtând un nume foarte democratic, Ion Dimitrescu, de prin anii 1840, care are, în dialog, o îndemânare extraodrinară și, în ce privește cunoștința vieții reale de aici, din Muntenia, însușiri pe care, în domeniul vieții moldovenești, Alecsandri nu le-a avut niciodată. În afară de faptul că imită felul de a vorbi al grecului, al neamțului, al evreului, Alecsandri nu are umorul popular pe care îl întâlnim la necunoscutul Dimitrescu. Două, trei piese ale acestuia ar merita, fără îndoială, o reeditare. [25]  Ion Dimitrescu era un biet actor muritor de foame, a cărui biografie chiar nu s-ar putea reconstitui, dar piesele lui cuprind figuri reale și grai adevărat. Astfel când prezintă pe acel „deftereu“ de la strana a doua, care vrea să ajungă actor la Iași, atras de reputația cea mare în teatru a unuia ca Millo. În schița dramatică a lui Dimitrescu intervin tot felul de tipuri, evreul care vinde nu știu ce obiecte de împodobire populară, și, întrebat de preț de către mahalagiii din București, care n-au gând să cumpere, el răspunde: Pentru cine întreabă, atâta, pentru cine cumpără, pe jumătate. Apoi o sumedenie de observații precise, în spiritul acesta popular, care la el nu e stricat de nici o tendință critică sau politică. La un moment i s-a cerut lui Dimitrescu să vorbească despre anul 1848. Numai cât, îndată ce a pus pe țărani să vorbească, tendința piesei devine atât de vizibilă, încât ea nu mai are nici un fel de valoare. E un fel de a scrie pe care-l înfățișa și un alt scriitor, tot așa de complet uitat astăzi și care nici el nu avea pretenția de a face literatură imaginativă, ci numai glume pline de miez și de vlagă: Jipescu, în Opincarii, fără îndoială o carte care ar trebui dezmormântată.

La românii din celelalte părți, în Ardeal, literatura țăranilor era înainte de toate calendarul, tipărit la o firmă săsească, care-și făcuse o specialitate din editarea lor, și cu litere cirilice. Și până se va ajunge la momentul acela care coincide nu numai cu apariția lui Eminescu, dar cu triumful lui, și când scriitorii de la Convorbiri literare domină, ajungându-se la Tribuna, tocmai în aceste locuri modeste trebuie să căutăm adevărata literatură, adevăratul fond propriu al acelui Ardeal care de obicei umbla după contrafaceri nemțești ale romantismului.

O altă provincie românească, Basarabia, nu are numai pe Stamate, ci și fabuliști, și unul dintre acești fabuliști, de veche origine boierească, a venit de s-a așezat la Iași, unde a trăit și a murit. E vorba de Alecu Donici, care reprezintă mai mult decât orice scriitor contemporan fondul acesta primitiv românesc. S-a dovedit că multe din fabulele lui sunt copiate după ale lui Krâlov, dar câte din fabulele acestuia nu sunt copiate din La Fontaine și câte din fabulele lui La Fontaine nu vin de-a dreptul din Fedru!

În materie de fabule este foarte greu să inoveze cineva. Dealtfel, dreptul de proprietate literară se înțelegea cu totul altfel decât acum.

Vorba este că felul de a înfățișa fabula al lui Donici este adânc și caracteristic românesc. Fabulele lui Sârbu, pe care le-am retipărit cândva, într-un volum de „Scriitori basarabeni“ nu au totdeauna un ritm plăcut — ritmul fabulei este puțintel dezlânat, apropiindu-se de proză — dar conțin și bucăți frumoase. Într-una e vorba de floarea smulsă din pământul ei, care, mutată în pământ străin, se ofilește: e o smerită declarație de iredentism, la sfîrșitul unei fabule plăcute.

Iată prin urmare o întreagă literatură care păstrează fondul acesta indigen. Dar vine un moment când cel indigen apare la suprafață, ca să domine, sub forma Convorbirilor literare, literatura românească.

Literatura romantică tindea la neglijarea formei și la o falsificare a fondului, devenită cu vremea intolerabilă, pentru că imaginile mari nu se găsesc oricând, nici pasiunile puternice, nici mințile complicate, iar romantismul, în forma sa exagerată, cere aceste condițiuni. Forma ajunge deci prea ușoară, iar fondul prea strident.

De altă parte romantismul în forma aceasta degenerată a lui Bolintineanu este la dispoziția oricui. „Românul s-a născut poet“.

Orișice băiat de la șaisprezece ani înainte putea să sacrifice Muzelor câteva luni de zile, câțiva ani sau ceva mai mult, după împrejurări. Cine nu poate să rimeze două diminutive, cine nu poate continua să cânte pasiunile prefăcute pe care le cântaseră și alții înaintea lui ?

I-a fost, astfel, foarte ușor să răstoarne astfel de adversari aceluia care a dominat această mișcare a societății „Junimea“, prin spiritul său echilibrat, prin maiestatea ființei sale, lui Titu Maiorescu.

El a fost înainte de toate o personalitate împunătoare, cu gestul lui artificial, cu vorba lui cântărită, cu tonul lui gradat, cu viața lui socială matematic pregătită pentru a produce mari efecte teatrale, prin mijloace care în aparență erau foarte simple. El a realizat un tip superior de demnitate omenească, apărând ca semizeul teoriei în toate manifestările sale, așa încât domina fără să aibă un talent de formă deosebit, fără să dovedească o originalitate de idei, căci nu a creat nici o teorie și nu rămâne dintr-ânsul nici o pagină într-adevăr vibrantă; discursurile lui, foarte apreciate, câștigau pe auditori mai ales prin euritmia care-i cuprindea persoana, glasul, cuvântul, punând distanță enormă între cel care vorbea și cei care admirau de la distanță. El putea să deie aparența că întreaga literatură nouă este într-adevăr condusă de dânsul.

Să nu-și închipuie cineva că revista cercului, Convorbirile literare, a însemnat distrugerea prin puternice mașini de asediu a unei formidabile cetăți. Nu. Cetatea ar fi căzut și la cea dintâi suflare a bunului-simț. Când, iarăși, Maiorescu a combătut școala ardeleană a lui Cipariu — literatura aceasta este de multe ori foarte apropiată de sufletul poporului românesc, dacă se înlătură numai ortografia insuportabilă și teoriile false în materie de limbă — când a atacat ortografia cipariană, cum se putea apăra o formă ortografică și lingvistică atât de străină de necesitățile poporului românesc? Era de ajuns să se înlăture suprafața de pedantism pentru a se vedea ce este dincolo de dânsa.

Maiorescu făcuse studii foarte frumoase la Paris și trecuse în Germania într-o vreme când metafizica murise, rămânând din ea un singur lucru: cultul abstractului, fără ca el să fie cuprins într-o teorie. El s-a format deci ca un spirit logic, care dădea argumentelor sale conturul precis și putea să ajungă la notarea foarte exactă a unui scriitor. Din metafizica aceasta dispărută rămăsese un sistem de a argumenta, o mașină de cugetare, nemilostivă ca ascuțișul unei ghilotine, care se putea aplica tuturor scriitorilor, în ei înșiși. Pe toți i-a judecat criticul, pe nici unul nu l-a înțeles cu adevărat, pentru că, dacă ar fi înțeles într-adevăr pe unul, nu ar mai fi judecat pe nimeni. Mijloacele de luptă nu sunt dintre cele mai extraordinare și romantismul a murit de moarte bună, de la el însuși. Sunt sisteme pe care le regreți când dispar. De exemplu, când la începutul epocii moderne dispare arta gotică, nu este înțelegător al originalității și al frumuseții care să nu deplore dispariția artei gotice, ca să vină matematica Renașterii.

Dar ce se putea regreta în romantismul murind!

Dacă se înlăturau formele literare ale romantismului, în locul lor trebuia să vie naturalismul. În Apusul francez, aceasta nu s-a petrecut imediat, căci parnasianismul a însemnat o fază de trecere și, când a venit chiar naturalismul, el nu era o doctrină fixată, aceeași pentru toate țările, pentru toate cercurile și pentru toți scriitorii. Naturalismul englez, care pleacă încă de la Jane Austen, la începutul secolului al XIX-lea, și ajunge la Dickens și Thackeray, este cu totul altceva decât naturalismul francez și decât naturalismul italian al lui Giovanni Verga.

Când doctrina nu există, când scriitorii sunt atât de deosebiți pe țări și, în aceeași țară, pe individualități, nu poate fi vorba ca pe noi să ne fi putut stăpâni vreo modă naturalistă venită din Apus.

Am cunoscut mișcarea franceză din ultimul timp al imperiului al doilea napoleonian și din cei dintâi ani ai republicii, când Zola înfățișa, cum zice el, „istoria naturală a unei familii sub al doilea imperiu“, mai puțin pe cea germană, care în poezie a dat poeți dialectali, capabili să trezească iubirea pentru povestirile populare, ca acelea care merg de la danezul Andersen până la tirolezul Rosegger.

Dar prin anii 1860, când apar Convorbirile literare, eram nesupuși, în proză, unei puternice influențe străine, și fondul indigen, vechi detot, îmbrăcat odată în ritmul popular al lui Dosoftei, dăinuind în deosebiți cronicari, întrupat în Eliad, câștigă acum teren, până ce Maiorescu îl pecetluiește cu pecetea intelectuală a profesorului.

Literatura aceasta naturalistă se înfățișează în forme deosebite, și aceasta dovedește că nu avem a face nici cu lucruri imitate din străinătate, nici cu impuneri teoretice, din țară. Fiecare vine cu felul lui de a fi, cu felul lui deosebit de a vedea. Convorbirile au fost întâi la Iași un salon în care se strângeau o mulțime de oameni care nu-și făceau din literatură temeiul activității lor. Era un salon mai mult în sensul adunărilor de tineri din Germania.

În locul domnișoarelor cântând din harpă și al doamnelor jucând cărți la masa verde, se băteau cu pernele și spuneau tot felul de ghidușii: „anecdota primează“ era formula și ființa un fel de catalog în care se treceau glumele cele mai reușite. Cu totul altceva deci decât ceea ce era lumea bună de la 1840. De aici ne putem închipui că nu a putut să iasă o teorie, un regulament, teoriile dealtfel fiind interzise formal la „Junimea“. Nu toți din generația noastră am fost crescuți puțin în atmosfera aceasta a junimismului, și de la el ne-a rămas un simț al umorului și al relativității lucrurilor omenești, precum și, la cei mai mulți, oroarea de pedantism.

În această societate „junimistă“, apar deodată, prin Convorbirile literare, oameni a căror formațiune, anterioară revistei, ar fi foarte interesantă de studiat. La Iași, ei aparțineau acelei clase care-și crea pe vremea aceea literatura ei. Vechea literatură era o literatură de boieri, pe când acum începe să fie una de boiernași, de profesori, de „burghezi“. O schimbare de clasă socială se petrece atunci. De țăranii adevărați, rămași țărani, trăind în mediul lor rural, nu este încă vorba, dar elementele intermediare își fac loc în literatură. Apare astfel Nicolae Gane, de loc din Fălticeni — un nume care se întâlnește în istoria Moldovei, dar nu este dovedit că între Gane din secolul al XVI-lea și Nicolae Gane ar fi vreo legătură. Om liniștit, pașnic, cu simțul nou al unei limbi nu prea îndrăznețe și nu prea colorate; traducerea din Dante făcută de dânsul este una din cele mai bune; a tipărit și câteva poezii cu mult simț al ritmului.

Gane a început alături de romantism, de romantismul lui Alecsandri, cu figuri fără relief, în pieptul cărora nici o zvâcnire de sânge nu se simte, dar, alături de acestea, a cules câte ceva din viața contemporană, din povestirile care se spun în familie, ca Aliuță, Câteva zile la Slănic, care toate aduc, fără îndoială, ceva nou. Salvat din apele moarte ale romantismului, el n-a ajuns totuși pe cine știe ce tărâm solid.

Alături de dânsul la Convorbiri, devenite un centru de raliere, sub egida „omului învățat“, apare Ioan Slavici, pregătit, în părțile arădene de unde venea, pentru preoția de sat, ca și cea mai mare parte din intelectualii Ardealului și ai părților vecine cu dânsul, în această vreme. El a păstrat până la sfârșitul vieții lui tonul acesta de îndreptător duhovnicesc, de director spiritual. Articolele publicate de dânsul după nenorocirea atitudinii lui din timpul marelui război, când nu mai era un om între oameni, sunt tot lecții morale: așa se scrie, așa se gândește, așa se face. În toate nuvelele lui Slavici este tendința predicatoare. Dar, în același timp, el este și omul de sat, care înfățișează o anumită lume de acolo, de la el de-acasă, și între scrisul acesta „ungurean“, nu „ardelean“, și între scrisul unguresc din epoca aceea, ca la un Coloman Mikszáth, este o legătură. Pe vremea aceea și în literatura ungurească era un conflict între două direcții: a lui Jokai și a tinerilor.

Slavici a dat deci o literatură vie, plăcută, nouă pentru orășenii de „dincoace“, care nu auziseră până atunci un asemenea glas venit din asemenea locuri.

Dar iată un diacon, un preot răspopit din Iași, Ion Creangă, cu pregătirea pe care putea s-o deie seminarul de la Socola, fără lecturi europene și fără teorii, suflet absolut original ieșit din fundul munților lui și primit în societatea aceasta a Convorbirilor, nu în calitate de scriitor, ci pentru comèdiile pe care le povestea.

Îl priveau puțintel, oamenii aceia învățați și de o categorie socială mult mai ridicată decât a lui, ca pe un ghiduș al companiei. A fost aproape împins să scrie pătăraniile lui, când el n-avea decât ambiția de a da bune cărți de școli primare, unde era institutor.

Sunt unele din povestirile lui care nu vor putea fi publicate niciodată. Astfel de povestiri i se cereau lui în rândul întâi. Dădeau drumul țăranului, acolo între dânșii, pentru ca să simtă ceva nou.

Așa trebuie să înțeleagă cineva legăturile dintre Creangă și „Junimea“, care „Junime“ nu l-a ridicat niciodată, ea însăși, prea sus. Ridicarea la însemnătatea literară pe care o păstrează și care i se datorește poate fi meritată în cea mai mare parte, dar nu chiar în această măsură, pentru că, oricum, Creangă se ridică până la anumită înălțime, până la felul lui pitoresc, cam vulgar, trebuie s-o spunem; nu i se poate cere nimic din ceea ce formează elementul cel mai interesant în sufletul omului modern. Reputația lui a fost creată prin anii 1890, la Iași, când s-a format grupul moldovenesc poporanist din rămășițele vechiului socialism al fraților Nădejde, pentru că el exprima viața claselor fundamentale și era deci interesant sub raportul social, iar apoi prin acei filo-români filologi, din străinătate, de felul unui Urban Jarnik, care căutau în literatura românească ceea ce era mai leit românesc.

În același timp, alături de Convorbirile literare, culegătorul tipograf din București, Petre Ispirescu, a ajuns și el prețuit în aceleași condiții și pentru aceleași motive. Era un conducător de atelier, adunând necontenit material pentru calendare, până când a început să dea povestiri și de la dânsul. Un fel de Creangă din București, dar fără meritele superioare ale aceluia. Povestea lui vorbește prea des în limbajul de gazetă: atâtea gazete trecuseră prin mâinile lui! Pe cât de străin de stilul curent este Creangă, pe cât de multe orizonturi deschide el către lumea țărănească, specială, din codrii Neamțului, pe atâta este lipsit de caracter local Ispirescu.

Aici avem a face deci și cu manifestarea deosebitelor regiuni ale pământului românesc, și aceasta este foarte interesant pentru formarea limbii. De la fiecare dintre dânșii a rămas ceva în alcătuirea stilului românesc al unei epoci noi. Dincolo de mișcarea aceasta din Iași, necunoscut de dânsa până la sfârșit, luând și el elemente din viața românească, dar nu din viața pe care o trăise, alegând, ca intelectual, acea regiune care i se părea că este mai pitorească, nu din amintiri, ci din experiența lui trecătoare, preferând anumite categorii și înfățișându-le pentru anumite scopuri, pentru critica societății contemporane, care trebuia pusă în legătură cu o altă mișcare, este Duiliu Zamfirescu. Romanele lui nu prezintă totdeauna o concepție, dar au meritul de a cuprinde în ele icoana unei părți din societatea românească de pe vremea războiului de la 1877. Aceasta este epoca pe care el o cunoaște mai bine.

Prin urmare, în marginea Convorbirilor literare este și o altă literatură, pe care Bucureștii continuă să o facă, la reviste de opoziție și concurență, în care romantismul se mai găsește amestecat cu teoriile filosofice, cu pretenții de doctrină, care au fost cu totul învinse, căzând în ridicol. Dar un timp aceștia de la București își râdeau de poeziile lui Eminescu.

Cercul de la Convorbiri, format de sine — căci scriitorii au făcut Convorbirile, iar nu Convorbirile pe scriitori — a biruit. Pentru ce?

Pentru motivul pentru care biruie orice literatură: potrivit cu cantitatea de viață umană și națională care se cuprinde într-însa.