XIV. Noua orientare a tineretului de la 1900

La sfârșit să încerc a înfățișa aspectele generale ale literaturii românești după ceea ce am putea numi: generația intermediară.

Fiindcă generația lui Caragiale, Vlahuță și Delavrancea este desigur o generație intermediară, și aceasta nu scade deloc valoarea talentelor care s-au manifestat atunci, nici noutatea scrisului lor, dar, deoarece avem a face cu o grupare care nu s-a închegat — i-a lipsit și un organ de luptă — care nu a satisfăcut nici o teorie sau măcar un îndemn teoretic, o putem numi „intermediară“, între două generații organizate. „Junimea“, oricare ar fi fost originea celor scrise la Convorbiri, a isprăvit printr-o organizare, care a decăzut, fără îndoială, și a pierdut influența asupra publicului, făcând posibil alt capitol din istoria literaturii românești, dar a existat sub un conducător de o înaltă valoare doctrinară, chiar dacă, într-un anumit moment, Maiorescu asimila pe Eminescu cu Samson Bodnărescu. [29]  Acolo se dădeau decrete, se fixau ranguri, și, cu toate că ele nu au rămas pentru totdeauna, dar organizația era vizibilă și impunătoare. Mai târziu noua generație se va afla concentrată în jurul unei reviste cu o oarecare teorie — deși adversarii mai mult au vrut să vadă o teorie acolo unde nu erau decât sfaturi de un caracter, nu părintesc, fiindcă nu era deosebire de vârstă, dar așa cum putea să fie de la cineva care umblase prin mai multe lucruri și mai multe literaturi — Sămănătorul.

Dar, înainte de a atinge generația aceasta, care înseamnă alt mediu și alte influențe, o observație care poate servi și la înțelegerea scriitorilor de la 1900. Vechea literatură românească este o literatură unitară, general românească. Din timpurile cele mai vechi, așa este. Încercările din Maramureș și din părțile vecine Maramureșului de a da o literatură sfântă pentru publicul românesc au trezit imitatori pretutindeni. Mai târziu, când s-a trecut de la cărțile acestea bisericești, prezentate într-un stil de începători, cu stângăcie, la opere de un caracter mai solid, au mers pretutindeni traducerile secolului al XVI-lea. Alexandria, discutată în ceea ce privește locul în care s-a făcut cea dintăi traducere a ei: în Ardeal sau părțile acestea de dincoace, a avut și ea un caracter general românesc. Cronicile nu au pătruns imediat din Moldova în Muntenia și în Ardeal, dar, când a început istoriografia în Ardeal, istoriografii au fost influențați de letopisețele moldoveneș ti. Până și Dimitrie Cantemir a trecut într-o formă oarecare, târzie, în mintea românilor din toate părțile. Când s-a pornit literatura bisericească din secolul al XVII-lea, care se adresa poporului..., [30]  Psaltirea în versuri a lui Dosoftei a fost copiată și am găsit manuscripte în care psalmii lui sunt introduși foarte departe de marginile Moldovei lui. Mai târziu, când a apărut editura de la Buda, și când Zaharia Carcalechi, un ardelean de origine grecească, spirit întreprinzător, puțintel cam ridicul, începe a tipări cărți românești acolo, el s-a adresat boierilor de la noi, și i-a trimis Alexandru Beldiman din Moldova traduceri, care au apărut cu litere cirilice frumoase, acolo, în tipografia din Buda, răspândindu-se în toate părțile locuite de români. Când a urmat mișcarea cea mare de la 1820—40, când s-a ivit romantismul, acesta a găsit, indiferent de locul unde erau scriitorii, aceeași primire caldă în ce privește pe principalii reprezentanți ai lui. Sau, când, sub conducerea lui Barițiu, un creator de foi care aveau caracterul de revistă, pe vremea când între un ziar și o revistă nu se făcea deosebire, a apărut Foaia pentru minte, inimă și literatură, după modelul foilor germane, aceasta a pătruns și în București, și în Iași: o rubrică specială privea Principatele, și această rubrică era făcută numai pentru cititorii de aici; indiferent chiar de scopul practic pe care îl urmărea rubrica aceasta, corespondența, de ton general, a foii de la Brașov, a contribuit să apropie pe români între dânșii. Și, dintre scriitorii cei mari ai acestei generații, dacă Eliad nu a fost niciodată prea popular în părțile ardelene și dacă Asachi nu a trecut dincolo de marginile, nu ale Principatelor, ci ale Moldovei lui, fiindcă la București niciodată Asachi nu a găsit cititori mai mulți, este din pricină că Moldova și Muntenia, Moldova prin Asachi, Muntenia prin Eliad, au stat în veșnice certuri cu privire la limba literară. Cu toate acestea, peste școlile filologice, a stăpânit școala de mândrie latină care, în ultima ei fază, a cucerit atâta din cultura, populară, a Ardealului, școala lui Cipariu. Totuși Ardealul acesta, influențat de ciparism, până foarte târziu, până la 1870, a primit foarte bine pe Alecsandri. Pe vremea când am început întăia oară a cunoaște mai bine Ardealul până și în bibliotecile lui, mi-a făcut o deosebită plăcere când am găsit acolo foarte des pe Alecsandri, în frumoasa ediție Socec, legată, cu chipul scriitorului deasupra.

În ce privește Bucovina, o țară românească așa de mică în care era însă, relativ, foarte multă cultură, o cultură falsă, dar o cultură de școală foarte remarcabilă, deci un număr de cititori destul de mare, peste pumnalism, peste stilul marelui reformator ardelean de la Cernăuți, peste moda lui de filologie, cu desăvârșire neacceptabilă, Alecsandri s-a impus, apărând acolo ca un fel de zeu tânăr, bine primit în cercurile dominante din acea vreme. Am pomenit de acel poet care învățase în Viena, foarte puțin cunoscut pe vremea lui, uitat imediat după moarte, Vasile Bumbac, care, pe de o parte, se inspiră din sufletul vienez, ca și Eminescu, suflet mult mai complicat, de o evidentă noutate și în fond și în formă, dar, pe de altă parte, ia ritmul poeziilor lui Alecsandri pentru o altă parte din opera lui. S-a vorbit de „regalitatea“ lui Alecsandri.

Această regalitate s-a exercitat în Bucovina mult mai multă vreme decât în părțile noastre, unde începea să pară demodat, lânced, îmbătrânit, pe când rămânea tot cu aureola de veșnică tinerețe în părțile bucovinene.

Era prin urmare o literatură generală românească, și literatura aceasta, trebuie s-o spunem, a fost ruptă pe vremea „Junimii“.

Atitudinea de decizie irevocabilă și abstractă pe care a avut-o conducătorul „Junimii“, desprețul cu care trata omul foarte cult, spiritul critic ascuțit, mai mult filosofic și politic decât psihologic și înțelegător de suflete, au îndepărtat fără îndoială și pe bucovineni, dar, în cea mai mare măsură, pe ardeleni, care se simțeau jigniți de acele articole, adunate în broșură, împotriva curentului ardelean al lui Cipariu și împotriva curentului ardelean trecut în Moldova și așezat în Iași prin Bărnuțiu. Iată efectul ironiei, care nu era necesară. Greșelile de limbă, de gust erau o boală care se putea lecui fără să recurgă cineva la aceste mijloace chirurgicale care curățind fac răni ce nu se pot închide. Dar prin Convorbirile literare, prin felul cum ele au atacat chestiunea deosebirii de limbă între provinciile românești, s-a creat fără îndoială o deosebire, și de atuncea în Bucovina, în Ardeal, în Basarabia — aici după cazuri cu totul izolate, sporadice ca ale lui Donici sau Stamate — a fost altă literatură, locală, neglijată, descurajată. În special Școala ardeleană putea fi cruțată, căci scriitorii aceștia erau oameni de o înaltă intelectualitate care se găseau, e adevărat, pe drumuri greșite, dar nu se judecă omul după drumul pe care l-a greșit, ci foarte deseori după intenția pe care a avut-o și după țintele care l-au călăuzit pe drumul acela greșit. Nu a fost pe vremea aceea o singură literatură românească, și urmările le simțim și acuma, ațâțate de nenorocitele deosebiri ale politicii din timpurile acestea mai noi. În mare parte vina acestei rupturi a vechii unități sufletești între toate provinciile românești, care, atuncea când se scria cu ortografia cipariană, se ascundea mai mult sub o aparență de deosebire, pe când, mai târziu, când s-a scris cu aceeași ortografie, care era aproape ortografia lui Maiorescu și a „Junimii“, vădea și alt spirit, vina o poartă tot „Junimea“.

Să ne mai oprim un moment asupra lui Eminescu, așa de nou, așa de adânc pătrunzător în suflete, așa de capabil de armonie sufletească și care, de altă parte, cunoscuse pe Slavici și pe atâția dintre fruntașii generației noi ardelene, învățând cu ei la Viena și fiind el însuși, o bucată de vreme, un tânăr ardelean din Blaj, care, apoi, se inspira de la literatura românească veche și cunoștea și literatura populară, care tocmai atuncea se aduna, câțiva ani mai târziu după încercările greșite ale lui Alecsandri, după reproducerile parțiale din lăutari țigani, de prin cafenelele brăilene, ale lui G. D. Theodorescu, de un Jarnik și Bârseanu. Eminescu, cu toate acestea, nu și-a găsit în părțile ardelene cititori. Este o deosebire între ardeleanul venit în Principate, de felul lui Slavici, ardeleanul, care, trecând prin multe centre românești, devine un român în sensul general, și între ardeleanul de acasă. Vorbesc de ardeleanul preot de sat, sau învățător sau chiar și avocat, sau profesor prin cutare centre, aparținând unor grupări profesionale deosebite, dar care se adună la o casină, terenul neutru pentru citiri și discuții reprezentând diferite direcții. Ardeleanul acesta, din Ardealul rămas Ardeal, cel cu punct de vedere ardelean, nu l-a primit și nu l-a înțeles pe Eminescu în genialitatea lui. Este chiar o carte răbdător scrisă, a unui canonic blăjean, împotriva lui Eminescu, în care carte, foarte bine intenționat, se denunță marele poet ca fiind cel mai mare stricător de suflete care a existat vreodată, înfierând direcția imorală a lui Eminescu, limba stricată a lui Eminescu, primejdia pentru sufletul românesc care stă în Eminescu.

Când am fost întăia oară la Blaj, am cules între altele această scriere, care încă se împărțea. Prin urmare nici geniul lui Eminescu nu a fost în stare să dreagă ceea ce stricase o anumită critică, din punctul de vedere logic foarte îndreptățită, dar cu urmări nenorocite.

Când au venit Vlahuță, Delavrancea, Caragiale, în Ardeal nu au străbătut. Caragiale a străbătut în Ardeal doar prin generația dlui Goga, ceea ce înseamnă cu totul altceva. Era după 1906— 1907, și el a pătruns acolo mai mult ca un tip foarte curios, a cărui arzătoare ironie era privită cu un amestec de spaimă și de admirație, în anumite cercuri de tineri care făceau haz nespus de glumele lui, și bune și rele, și care și-au văzut în parte sufletul stricat de pe urma acestor glume — fiindcă gluma, în acel moment, în Ardeal, era într-adevăr o nenorocire, în Ardealul acesta care avea nevoie de toată credința. În lipsa aceea de caracter care se observă uneori la generația ardeleană care nu este cea tânără de acum, ce se ridică în școală, este ceva din ironia bucureșteană, transplantată prin Caragiale. Vechiul ardelean, aspru, dârz, acela era cu mult preferabil. Canonicul de la Oradea-Mare, cu părul ras, cu mustăți lungi ungurești, cu pipa în gură, vorbind pe jumătate latinește, pe jumătate românește, cum l-am apucat eu pe vremuri, este cu mult superior tânărului cu legături bune la București, care aruncă banii în dreapta și în stânga și consideră viața ca un lucru care trebuie să fie profitabil, în grabă, aceluia care se cufundă într-însa. Dar alături de dânșii stăteau bătrânii care nu știau ce să facă. Să fugă? Era prea glumeț, prea hazliu și spiritual. Să protesteze? Le era frică de a fi considerați ca niște oameni cu totul demodați. Aprobau, dar, chiar atuncea când aprobau, simțeau oarecare căință pentru lipsa de curaj.

Glumele lui Caragiale au pătruns, dar Caragiale însuși, adevăratul Caragiale, nu.

În ce privește pe Delavrancea, stilul acesta, nu numai pitoresc, dar „de pictor“, așa de căutat, așa de artificial, prin care totuși din când în când străbătea o inspirație indigenă de un caracter atât de interesant, nu se putea aprecia în lumea patriarhală, dar deosebită, a culturii ardelene. Melancolia, dezgustul de viață, desprețul împotriva unei clase dominatoare, bogată și pretențioasă, dar fără merit, nu putea străbate... [31]  În ce privește dezgustul de viață, lumea aceasta era religioasă, adânc morală și nu putea să primească nici pesimismul filosofic al lui Eminescu, cu atât mai puțin pesimismul acesta mai scăzut, de caracter practic pământean, care se întâlnește și în opera lui Vlahuță.

Astfel prăpastia a rămas. Și atunci când începe în Ardeal literatura nouă, literatura lui Gheorghe Coșbuc, literatura aceasta se inspiră de la un alt izvor; această literatură, care a rămas multă vreme necunoscută vechiului regat, ca și toată literatura de la Tribuna din Ardeal, cea de la Sibiu, nu cea din Arad, literatura creată în direcția lui Slavici, de oamenii generației lui, e la o parte.

Apariția Nunții Zamfirei în fruntea Convorbirilor literare, prin urmare cu decret de la „Junimea“, cu pecetea lui Titu Maiorescu, a fost o revoluție surprinzătoare, și oarecum o jenă. Era o poezie cu totul nouă, cu care nu eram deprinși, o poezie care a rămas la poartă pentru toți cei din vechiul regat care aparțineau acelei generații. Pe urmă a venit o alta care nu a mers nici la Coșbuc, nici la altul, pentru că i s-a părut — așa cum i se pare și acum — că poezia lui Coșbuc este o poezie muncită, smuncită. Fără îndoială că în părțile acelea de către Năsăud ale lui Coșbuc, în părțile acelea grănicerești, este un alt spirit între țărani. Iobagul din Ardeal, de pe moșiile nobililor unguri, de pe fundus regius, în legătură cu sașii, are într-însul îngrămădite pasiuni seculare produse de imensa și aproape intolerabila nedreptate care-i era partea, pe când celălalt, țăranul grănicer, este mai aspru, mai împăunat cu laude. Ar fi foarte interesant să se cerceteze în viața Ardealului spiritul grăniceresc, care s-a ridicat foarte sus în armata austroungară.

S-a scris foarte mult, dar nu tot ce trebuie despre Coșbuc, — și de către Gherea, care era un spirit delicat, un om foarte de treabă, dar în afară de rasa noastră, care habar n-avea de adâncurile vieții românești și venea cu anumite tipare de literatură care au impresionat așa de mult generația lui Caragiale, Vlahuță și Delavrancea. [32]

Pe de altă parte, acei din această generație care erau în legătură cu Eminescu trebuiau să pună, natural, fața în față cele două poezii: fondul fără pereche al lui Eminescu, armonia lui desăvârșită, magia aceea a sunetelor cu ceea ce, în acest domeniu, lipsește aproape cu desăvârșire lui Coșbuc. Coșbuc era un spirit grăniceresc, luptător, provocant, sfidător, un spirit brusc și bătăios, și așa a rămas până la sfârșit; când a tradus pe Dante și când a tradus pe Virgiliu, a introdus aceeași notă, care, în ce privește pe Virgiliu, este greșită, căci el e înainte de toate poetul armoniilor supreme, iar în ce privește pe Dante, nu poate da acel cor medieval într-o biserică gotică.

De unde s-a inspirat Coșbuc, am spus. Înainte de toate, din spiritul popular de acolo. Este în scrisul lui o îndărătnicie a țăranului care lucrează cu trudă asupra unui lemn dur; se vede înverșunarea în a face tăietura-n materialul rebel. Nu este o poezie care să izvorască spontan, ci o poezie de atelier, muncită și dureroasă. Rima este căutată, ritmul este descoperit anume, fondul este scormonit. Dar desigur mai este încă ceva. În Eminescu e ceva romantism, nu numai german, dar de pretutindeni, și asupra romantismului acestuia a venit clasicismul, atitudinea obiectivă a lui Coșbuc, cu înlăturarea oricărui element personal. A reconstitui viața sentimentală a lui Coșbuc după operele lui este cu desăvârșire imposibil, pe când fiecare fază din viața sentimentală a lui Eminescu se întrevede în opera lui. Influența clasicismului care se ridică din nou în noua generație, aceasta se întâlnește și la dânsul, dar poezia aceasta făcută dintr-un amestec de țărănism de graniță din Ardeal, de influență clasică germană, pătrunsă prin școală, nu este o poezie de circulație generală românească, cum nu era o poezie de circulație generală românească cea de la București. Coșbuc a fost introdus, decretat; societatea noastră a trebuit să-l accepte, pentru că așa spusese criticul cu hotărâri încă nediscutabile, dar pătrunderea în viața însăși a societății, aceasta nu s-a întâmplat. Coșbuc nici n-a avut imitator la noi. Și fondul și forma sunt prea complicate, cer prea multă muncă, un devotament de care lumea de aici nu era capabilă.

Dar mai târziu, sub influența noului romantism, a modernismului unguresc, hotărâta influență a acestui modernism unguresc cu tendințe sociale, cu pornire aprigă către luptă, dar în același timp fără ca lupta aceasta să aibă caracterul precis al luptei așa cum se înfățișează în poezia lui Coșbuc, ci cu nemulțumiri, cu sfidarea societății, cu porniri către un viitor nelămurit, cu iubire pentru clasa de jos înainte de toate, pentru țăran, pentru femeia cu copilul înfășurat în mintean, cu scene dintre acelea muncite și dureroase din viața celor de jos, apare poezia dlui Goga, care pe urmă a răsărit aici și a avut contact cu poezia de la Sămănătorul.

Cu toate acestea pornirea luptătoare, bătăioasă, care se manifestă în activitatea politică a dlui Goga, în paginile de proză pe care le dădea prin publicații ardelene, vin iarăși dintr-un alt mediu decât mediul de aici. El a fost primit aici și înțeles mai mult decât Coșbuc pentru că a căzut într-un moment de criză, și multe din pornirile sale corespundeau pornirilor de dincoace. A căzut în mediul acela de chinuire pentru idealul românesc, și a fost unul dintre aceia care s-au pătruns mai tare de acest zbucium. Dar mai mult tendința sa decât forma sa, tendința care a fost la început mai limpede, dar și după aceea o tendință generală românească, i-a câștigat un loc în literatura de aici.

Când în Bucovina — pentru a trece la acest mic pământ românesc — a încercat cineva a scrie, a fost unul pe care o carieră politică, strălucit începută, terminată tragic, l-a rupt din domeniul literaturii, deși putea aici, ca și dincolo, să dea lucruri mari. George Popovici a fost conducătorul unei întregi generații, și dispariția-i a fost dureros resimțită de toată vremea lui. Sub pseudonimul Robeanu el a scris balade. Și ca aspect fizic Popovici era un coborâtor bălan al arcașilor lui Ștefan cel Mare. Dar asupra lui a venit falimentul politic, iar după așezarea aici, sinuciderea în nu știu ce hotel pierdut din fundul Maramureșului, pierzându-se acela care mai mult decât alții ar fi putut da, la el acasă, lucruri mari în literatura românească.

Apoi, când alt scriitor din Bucovina, Teliman, a încercat ceva, a fost doar un fel de glumă de foileton din Neue Freie Presse adaptat pentru mediul cernăuțean. Se vede gustul de Viena, fumul gros de țigară al unei cafenele germano-evreiești din capitala Bucovinei.

Ce nu ar fi putut ieși din viața țărănească a Bucovinei, din Câmpulungul admirabil! Altceva decât numai adunarea de doine și de poezii populare a preotului Simion Florea Marian, membru al Academiei Române, om foarte merituos, dar care nu era decât un adunător de lucruri pe care i le oferea poporul.

Și, atuncea, era o necesitate ca noua generație de aici să îndeplinească două condiții pentru a înlătura anumite imitații fără nici o valoare literară, anumite copieri de servi ai literaturii apusene, ceea ce a revenit pe urmă, din nenorocire.

Dar Sămănătorul a pornit pe calea oficială de organ al Casei școlilor pentru cultivarea poporului și răspândirea de idei morale, nu ca să înnoiască literatura românească și să creeze un curent.

În mișcarea aceasta nu se poate vorbi de o revistă creată de la început, liber, de Vlahuță și de Coșbuc, care, dealtfel, nu se puteau înțelege mult timp între dânșii: unul eminescian, iar celalt un tânăr ardelean care venea cu ciocanul lui Vulcan ca să sfărâme stânca aspră a limbii românești din ținuturile năsăudene; unul blând, fără unghiuri ascuțite, sentimental, melancolic, celalt frământat împreună cu argila și piatra amestecată cu dânsa, cu primejdia de a-și zgâria mâinile, de a amesteca sângele său în pasta care ar rezulta din această trudă. Nu se putea ca oamenii aceștia să meargă împreună, către o țintă comună. Revista a fost deci la început o simplă creațiune de birou pentru a se da premii școlare.

După aceea numai Sămănătorul, părăsit de fondatori, a trecut în mâna lui Ilarie Chendi, un foarte bun polemist, dar care nu avea principii literare, nu avea o estetică a sa, ci se îndrepta, din simpatie sau antipatie, către un scriitor sau către altul, astfel că acel care fusese mare scriitor azi putea să scadă mai târziu din cauza unei schimbări în legăturile sale cu Chendi. Așa încât, când Sămănătorul a apărut ca organ de luptă, a fost o întâmplare faptul că poetul, cântăreț dulce de vremi noi, Iosif, și Chendi mi s-au adresat mie.

Revista aceasta se impunea de la sine: era o necesitate a societății românești. Și de ce era o necesitate a societății românești? De o parte fiindcă generația nouă, care se ivește pe atunci, pe la 1890, era deosebită, prin toată pregătirea ei, prin toată educația ei, de generația precedentă. Cred că asupra lucrului acestuia nu s-a atras îndeajuns atenția. Și motivul acestei deosebiri îl arăt.

În afară de Caragiale, care nu învățase în străinătate, dar citise multă literatură franceză și cu multă alegere și era influențat de multe ori de altă literatură decât de cea curentă, spiritul său clasic ducându-l către cărți care aveau ele însele acest caracter clasic, [33]  Vlahuță, fără a fi mers în străinătate, era și el sub influența literaturii franceze din vremea sa, iar, în ceea ce privește pe Delavrancea, acesta făcuse studii de drept la Paris, așa încât în el este fără îndoială influența literaturii franceze de atunci. Deci, Caragiale nu învățase, în înțelesul nostru al cuvântului, la nici o școală. Vlahuță învățase, făcuse liceul și câțiva ani de drept, mi se pare fără a lua licența, care dealtfel se căpăta foarte ușor pe vremea aceea, iar Delavrancea fusese trimis de timpuriu în străinătate: nici unul dintr-înșii nu era produsul școlii românești complete, al școlii românești definitive.

Dar liceul vechi a creat un anume tip de spirit. Pe lângă foarte multe lucruri inutile, pe lângă foarte multă oboseală înainte de vreme, pe lângă enciclopedia strivitoare, care sunt defectele acestui învățământ — și câte forțe sufletești nu s-au prăpădit din cauza relei organizări care durează și până acum în acest blestemat învățământ secundar! — școala făcută la noi, într-o formă care era oarecum definitivă, a dat o generație care a primit de la acest organism al școlii un anume caracter: ochiul atent asupra vieții de aici, conștiința în rândul întăi a acestei vieți românești, o legătură, cu voie sau fără voie, de o dorea sau nu profesorul, dar o legătură cu realitățile de aici. Literatura cea nouă este acuma a absolvenților de liceu.

Dl Mihai Sadoveanu a terminat clasa a VII-a, mi se pare, într-un liceu din Moldova de Sus, Gârleanu, școala militară din Iași, Sandu Aldea o școală de agricultură: luați pe fiecare din acei care s-au manifestat la Sămănătorul și veți vedea că sunt absolvenți ai acestui învățământ integral, aici, în Vechiul Regat.

Se citea și literatură străină, dar literatura aceasta străină nu mai avea, fără îndoială, prin anii în care s-a format această generație, marea putere de sugestie pe care o avuse pe vremuri.

Erau, în Apus, scriitori la modă, nu mai erau scriitori mari, care să cucerească sufletul întreg. Nemțește se știa foarte puțin, englezește, italienește nici vorbă; cultură clasică era atâta câtă putea s-o aibă un om care învățase să decline în latinește și în grecește, așa că, pe vremea aceea, rămâne singură putința influenței din partea literaturii franceze contemporane. Era însă epoca decăderii naturalismului, și epoca aceasta nu a putut da ceva să prindă întreg sufletul unei generații. Oamenii au fost de aceea originali: din cauza învățământului, cât și din lipsa unei alte literaturi care să domine.

Dintre toți cei care au fost la Sămănătorul, sau, mai târziu, cu sau fără voia lor, au fost alipiți de această mișcare, unul singur a fost influențat de o singură literatură străină, care atunci putea sugera: este dl Sadoveanu, care, la începutul carierei sale, s-a inspirat din literatura rusească tradusă pe vremea aceea, grație enormei propagande pe care i-o făcuse, într-un stil așa de cuceritor, Melchior de Voguë. După Le roman russe al acestuia, literatura rusească s-a citit foarte mult în străinătate, mai mult, prin traduceri franceze aiurea, decât în Franța însăși. Scenele acelea de cazaci prin Basarabia ale dlui Sadoveanu, cu oarecare potrivire misterioasă între om și natura înconjurătoare, vin fără îndoială din astfel de lecturi. [34]

În generația aceasta nu este nici un singur scriitor care să plece într-adevăr numai de la sat, și, chiar dacă unii erau originari de acolo, nu mai este contactul direct cu satul, contact care durează în Ardeal, dar dincoace nu.

Dacă ar fi fost numai atâta, nu s-ar fi simțit însă nevoia de a se deschide un nou capitol în, capitol care va rămânea, cu toate acuzările total neîntemeiate și atât de pătimașe care se îndreaptă împotriva unei mișcări literare de pe urma căreia sufletul românesc a câștigat. Dar a mai fost ceva: s-a simțit nevoia ca literatura să servească drept instrument de luptă pentru scopurile supreme ale unui popor. Știu că se joacă anume oameni cu „confuzia între literatura estetică și literatura care nu urmărește nimic decât scopuri care nu sunt estetice“. Orișice literatură, întrebuințată pentru orișice scop, trăiește numai când cuprinde elemente estetice. Nu este cu putință o alegere pentru ca să se zică: fac literatură estetică sau nu fac literatură estetică.

Ba se poate întâmpla ca acela care zice: eu fac literatură culturală să facă de fapt o literatură estetică și acela care pretinde să facă literatură estetică să nu ajungă nici măcar la o literatură culturală, fiindcă aici totul atârnă de la puterile ascunse dinăuntru: acelea nu cresc și nu scad după socotelile abstracte ale oamenilor care scriu. Este o foarte frumoasă bucată a lui Longfellow, pe care am tradus-o acum vreo patruzeci de ani care se isprăvește așa: „el trebuie să se supuie, când îngerul îi zice: scrie!“ Poetul american știa foarte bine de unde pornește adevărata literatură. Și aceasta e o acuzație a pseudo-criticii interesate și pasionate. De fapt nimeni, la Sămănătorul, nu a spus să se neglijeze literatura estetică, fiindcă era inutil s-o spui unui scriitor de chemare, după cum ar fi fost inutil să i-o recomanzi, pentru că, dacă era în adevăr un scriitor de chemare, o punea el fără de nici un fel de teorie.

De fapt toți oamenii aceștia adunați în jurul revistei, cu temperamente deosebite — calmul temperament visător, simplicitatea atât de atrăgătoare a lui Iosif, cu temperamentul liric al povestitorului Gârleanu, cu firea puternică, epică, necontenit producătoare, a dlui Sadoveanu — toți aceștia, pe lângă care începuse a se ralia atât de subțirele observator al lucrurilor, meșterul descoperitor al resorturilor secrete ale ființei omenești, delicatul înfățișător al părților celor mai ascunse din sufletul omenesc, care este dl Bărtescu-Voinești, plecat de la Convorbirile literare, pentru a se adăugi, măcar lateral, mișcării acesteia noi, nu înțelegeau să sacrifice nimic din chemarea lor în literatură în același timp când se supuneau chemării lor sociale și naționale.

Era nevoie de o literatură care să creeze un suflet unui popor care ajunsese a nu mai avea suflet de pe urma celui mai josnic politicianism. Era nevoie de o adevărată, mare și binecuvântată revoluție, care aceea nu se face cu strigăte de revoltă, cu arma în mână, ci în sufletul omenesc. A fost atunci o însănătoșire printr-o literatură de realități naționale asupra cărora puteau să picure și lacrimile sufletelor celor mai duioase, dar înainte de toate o literatură de „cuvinte adevărate“. Nimic nu inspiră mai mult literatura unui popor decât realitatea națională văzută cum trebuie.

Și, fără nici un fel de reclamă teoretică, fără nici un fel de legătură interesată, fără nici un fel de comercializare a acestei literaturi, s-a ajuns ca literatura acestei generații a Vechiului Regat să se lege de la sine cu literatura care se făcea dincolo. Luceafărul, apărut la Budapesta, cam în același timp cu foaia lui Gheorghe Tofan în Bucovina, au mers de la sine alături cu Sămănătorul.

Pentru întăia oară în dezvoltarea literaturii românești, trei mișcări, pornite din puncte diferite, s-au confundat de la sine pentru a alcătui același curent. Dl Goga, care scria la Luceafărul sub pseudonimul ușor de recunoscut de „Nicolae Otavă“, de la cele dintâi manifestări, a fost primit frățește de acei care reprezentau același curent dincoace, în Vechiul Regat. Iar, în ce privește Bucovina, scriitorii de acolo, împreună cu dl Ioan Nistor, învietor al trecutului, și atâția alții, au venit de la sine în mișcarea aceasta nouă.

Mișcarea deci nu este numai a Sămănătorului, ci generală românească. Sămănătorul înseamnă una din înfățișările ei, cea de la București. Când Sămănătorul a pierdut direcția de la început și, pe urmă, a dispărut, alte reviste au continuat în același spirit, necesar. În Viața românească de la Iași, care reprezenta curentul de stânga al partidului liberal, hrănind ambițiile unora, cu contribuții silite ale tuturor clubiștilor, în Viața românească, zic, a trecut, cu voie sau fără voie, peste direcțiile impuse de un anumit politicianism, ceva din spiritul sămănătoresc. Că nu-l exprimă dl Ibrăileanu în domeniul criticii românești, aceasta e altceva: eu vorbesc, nu de profesorii de literatură, fără talent literar sau fără talent de vorbă, ci de colaboratorii literari ai acestei reviste.

Dar la mișcarea aceasta Ardealul a dat elemente extrem de prețioase, pe care numai o neglijare condamnabilă le scoate în afară de interesul și de preocupațiile actuale ale criticii românești: este vorba de părintele Ioan Agârbiceanu. Viața de sat din Ardeal, așa cum este, în toate lucrurile ei bune, ca și în toate ascunzișurile cele mai adânci ale acestor suflete de acolo, numai în aparență primitive, dar capabile de o nesfârșită putere de simțire și de cugetare, va trăi în opera aceasta, foarte întinsă, a dlui Agârbiceanu.

Dar toți aceia care doresc numaidecât fraza de efect, cuvântul neobișnuit, legătura de vorbe care să scapere, aceia care așteaptă în fiecare moment să se deschidă cerurile pentru a se ivi o nouă relevație literară, blazații și esteții, care iau în mână un sceptru de critic, pe care te întrebi cine li l-a hărăzit, firește se dau în lături cu despreț înaintea lui. I se face astfel o foarte mare nedreptate și va veni vremea când se va cunoaște cât de mult datorim adevăratului continuator al lui Slavici în regiunile acestea ardelene. Este la el o bogăție de suflet, o puritate morală, care nu predică, dar care se simte din fiecare pagină, atât de fără pereche, încât el este și va continua să fie pentru cititorii lui, care sunt încă destul de numeroși — căci nu criticii citesc, ci aceia care nu citesc pe critici — scriitorul cel mai de seamă al poporului românesc din această regiune.

O literatură sănătoasă, inspirându-se de la realitatea națională, tinzând la soluții de care poporul românesc avea nevoie în acel moment, deloc indiferentă pentru latura estetică, cu desăvârșire capabilă de a se pune în curent cu tot ceea ce reprezintă literatura apuseană de pe acea vreme, aceasta a fost Sămănătorul. El n-a făcut altceva decât să spuie: inspirați-vă de la literatura occidentală, inspirați-vă de la literatura clasică, dar nu vă robiți de la literatura momentului care trece. Acestea s-au spus, acestea le-am spus. Interzicerea a fost numai pentru literatura de modă, de export, a Parisului, iar nu pentru marea literatură universală.

Literatura strâns legată de pământul unde era înrădăcinată, dar trăind în același timp din toată atmosfera timpului, capabilă, prin urmare, de a-și însuși tot ce era sănătos și viu în inspirația generală a acelui timp, literatura reprezentată de oameni al căror talent nu a avut nevoie de o teorie estetică, nici de lupte personale pentru a se impune, aceasta era literatura care în pragul războiului de unitate națională a creat sufletul românesc.

Iar, cât despre ce a venit pe urmă, vremea nu a sosit încă pentru a se fixa ranguri, dar este ceasul al unsprezecelea pentru a chema la ordine literatura aceasta, care a uitat conștiința datoriilor sale, morale și naționale, a căror observare nu exclude suprema datorie estetică, ci, dimpotrivă, o cuprinde.