Lugoj

Orașul începe prin căsuțe de meșteșugari, multe, mici, slabe. Numai peste destulă vreme, după ce s-a mîntuit acest suburbiu, se înalță clădirile cele mari ale statului, „biserica mare”, a ortodocșilor, cu două turnuri impunătoare, prăvăliile cu vitrine strălucitoare, care, în revărsarea luminii electrice, duc pînă la valul bogat al Timișului. Și dincolo de podul de fier, începe o altă parte a orașului, în care nu lipsesc clădirile bune și chiar cîte un palat mare. [...]

„Biserica mare” are într-adevăr proporții impunătoare. Cele două turnuri ale ei se văd de departe, și stăpînesc piața orașului din jos. E o zidire din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, înălțată prin străduințele unui „Ober-Knes” de odinioară, din rîndurile acelor căpetenii de grăniceri români care au avut totdeauna o mare însemnătate în aceste părți. El e îngropat lîngă ușă, unde se vede o biată cruciuliță de lemn, și chipul bătrînului ctitor se mai zărește încă sub funinginea groasă ce s-a așternut peste frumoasele zugrăveli ale pereților și catapeteasmei, la focul din anii 1850. [...]

Alte școli decît cele primare sau „normale” nu sînt căci episcopia își ia clericii din Ardeal, iar protopopia îi primește de la Caransebeș. Școlile primare, „normalele”, dintre care una are pe lîngă dînsa și două mici internate, sînt, firește, confesionale. La una din ele e învățător un om cu care Banatul își poate face fala: compozitorul de muzică Vidu , care a știut să înalțe cîntarea poporului nostru în forme care înduioșează pretutindeni unde trăiește o simțire românească.