Spre Lugoj

[...] Îndată orașul se ascunde în mulțimea copacilor vechi, care tăiau odinioară pentru dușman și spion vederea asupra cetății. Înainte, în lumina sigură a soarelui bun, se desfășură bogat șesul cel mare, sămănat numai pe alocurea cu mănunchiurile copacilor despoiați sau cu pădurici depărtate, șesul de pășuni încă vii, din care răsar micșunele roșii în marginea șanțului, șesul de arături vinete peste care se avîntă săltăreț, într-o ultimă cîntare fără grijă, ciocîrlia. Cunosc acest pămînt de belșug pașnic; cu ceva mai multă felurime, el înconjură Bucureștii. [...]

Bătrînii dinaintea porților au aruncat pe umeri cîte o mare mantie verde, uneori înflorită. Întinderea și culoarea ei sînt luate firește de la stăpînii cei vechi, turcii, care au schimbat aici cu desăvîrșire îmbrăcămintea sărbătorească a raielei supuse. Flăcăii și oamenii tineri poartă cojocele fără mîneci, cojoace scurte, cojoace lungi, pe care sînt cusute cele mai îmbelșugate din desenurile pe care le-a născocit poporul nostru: și aici se vede iubirea pentru înflorituri a răsăriteanului. Pulpa piciorului e prinsă în ciorapi de lînă, roșii, albaștri, vineți, vărgați cu dungi de tot felul.

De departe, femeile însă par niște turcoaice, gătite în cele mai cochete din fesurile, fermenelele și papuceii lor. Pe cap, unele au numai legături mari de lînă aruncate peste bentița de altă culoare, care strînge sus fruntea, cum vălul impus de Coran strînge fruntea cadînelor. Fetele și-au cuprins, capul într-o legătură de galbeni de aur, care cade pe umeri și se prelungește de-a lungul urechilor. Peste cojocelul cusut cu de-amănuntul, în toată întregimea lui, cade o revărsare de taleri din timpurile vechi, care-și rînduiesc în aceeași strălucire vulturii cu două capete. Fusta albă e foarte în-foiată, și ea se razimă desigur pe adausuri de perinuțe. Peste dînsa e așternută o catrință îndoită, lucrată cu aceeași îngrijire și bogăție ca toate podoabele acestei părți din poporul nostru. Picioarele înfășurate cu ciorapi roșii se pierd în papuci mărunți și ușori de piele neagră. Pentru ca asemănarea cu o frumoasă din răsărit să fie mai deplină, albul și roșul sînt așternute gros pe față, pe cînd negrul încondeiază mai mult genele și arcuirea sprîncenelor lungi.

Cu astfel de locuințe și astfel de veșminte, sănătoși, vioi, frumoși, vorbăreți, în dialectul lor cu sunetele fugătoare, îndrăzneți și siguri, bănățenii se pot lăuda cu dreptate că ei sînt între ceilalți „fruntea”, „fruncea”, cum zic ei. [...]

În căderea serii trecem rîul Begăi, pe care-l lăsasem la Timișoara, dar pe lîngă valea căruia ne-a fost tot drumul.

Cursul lat al apei foarte liniștite oglindește ca luciul unui lac puținii copaci răzleți ce-i sînt înfipți pe margeni. Soarele s-a culcat într-o pată de sînge, dar un limpede luminiș de lună face să se vadă aproape ca ziua locurile, casele, oamenii. Acum nu mai este șesul fără de valuri, veșnic asemenea cu sine pînă la munții Oraviței din față și la dealurile Vîrșețului din dreapta. Din loc în loc, e o mișcare ușoara de dealuri line, și priveliștea, astfel tăiată, e mai felurită decît pînă aici. [...]