Sibiu

[...] Piața pe care o stăpînește biserica mai nouă a catolicilor, amintire din timpurile cînd Austria rezemată pe iezuiți chema pe eretici la picioarele Madonei catolice, această maie și frumoasă piață are prăvălii cu vitrine moderne, dar casele au păstrat mai toată smerenia pașnică a trecutului. Tot între clădiri de acestea — cu ferești mici, obloane, înalte coperișuri de țiglă și curți pline de umbră umedă — merge strada în jos către promenada Bretter, către parcul orășenesc, veche dumbravă cu drumuri netede și tari, luminate astăzi cu o electricitate supărătoare pentru întîlnirile de noapte, iar în sus către cotloanele ce duc la gara, în povîrnișuri repezi. Atîtea și atîtea ulicioare suie, coboară, lunecă, printre căsuțele bătrîne, care adăpostesc în cuprinsul lor de umbră tristă tot alte bucurii și dureri ale vieții și arată în același cadru înnegrit de fereastră măruntă tot alte chipuri bălane și albe de fete cuminți și de fete zglobii. În cutare din cele mai mici printre hudițe caldarîmul zmuncit e așa, de singuratec, obloanele se închid așa de deplin și e atîta tăcere în curțile negre, încît pare că trecerea veacurilor nu s-a petrecut aice și că prin aceste ascunzători de oameni stau încă aceia care au luptat cu turcii sub Iancu-vodă din Hunedoara sau și-au văzut steagul închinîndu-se înaintea lui Rareș Moldoveanul. Și iarăși acele timpuri îți cuceresc gîndul cînd pe lîngă desișurile de copaci, care în marile și vestitele spitale încunjură de liniște suferința și agonia omenească, vezi perindîndu-se zidurile zdrențuite din care se macină cărămida în dîre ce par de sînge viu, și bastioanele sure își înalță printre cuceririle timpului nou țuguirile lor bătăioase de unde în atîtea rînduri din mîna meșterilor îndîrjiți în apărarea bogăției și cinstei lor a pornit moartea dușmanilor. Și aiurea sînt de aceste colțuri neschimbate: de jur împrejurul bisericii, de pildă, unde casa preoțească arată săpături frumoase, și lîngă zidirea de cazarmă sură și verde a gimnaziului săsesc și se ivește pe strașnicele ei temelii casa neagră în care a locuit acel Mark Pemflinger conte al sașilor, om de îndrăzneală și de avînt.

Încă din timpuri destul de depărtate se întîlnesc români în acest Sibiu, care, la începutul începuturilor, trebuie să fi fost, un sat al lor, împrejmuit apoi cu ziduri și ridicat la înălțimi de bogăție și lumină de către oaspeții germani. În curtea bisericii [...] se află pe laturea cimitirului bucșit de morminte o frîntură de piatră albă pe care slove frumoase înseamnă anul 1631, numele Vlădicăi românesc Ghenadie al Balgradului și al lui Stan ctitorul. A fost deci în Sibiu încă de atunci, undeva pe la margine, o așezare de români, săteni săraci cu case mărunte și șubrede, pentru care s-a simțit și nevoia de a se înălța o biserică [...]

Visul lui Șaguna de mîndră Mitropolie românească s-a îndeplinit: dacă pe locul capelei grecești dărîmate se înalță o ciudată clădire cu un trup bondoc, imitat după al Sfintei Sofii din Constantinopol, și cu două brațe deșirate de turnuri ce zbucnesc în față ca doi plopi, această mare zidire cuprinde în ea cea mai frumoasă pictură bisericească ce se poate închipui la noi, opera lui Octavian Smigelschi. Dău-năzi, în august 1905, s-a inaugurat un palat național românesc, cu Muzeu și Teatru, altfel numai o mare zidire prozaică, și cu acest prilej s-a strîns o astfel de mulțime românească, de amîndouă părțile munților, cu căpeteniile culturii și politicii în frunte, încît Sibiul și-a trăit fără îndoială cele mai frumoase din zilele sale și cele mai pline de binecuvântare pentru viitor.