Timișoara

[...] Timișoara are o gară măreață. De la dînsa înainte”, pe cel mai bun pavaj de asfalt, neted și maturat, treci pe lîngă scînteierea fereștilor din șase rînduri ale unei uriașe mori, apoi printre aleile de copaci bătrîni ale unei primblări care adăpostește, cu toată răceala serii, perechi ce se bucură de luna toamnei fiindcă au pierdut pe a primăverii. Suflări aspre vin de la apa Begăi, pe care se deslușesc scînduri îngrămădite, luntri părăsite. Un mare pod de fier duce peste dînsa la un cartier de case înalte, pe care le înălbește electricitatea. Apoi iarăși urmează drumul printre copaci, pe care se scurg încet cară țărănești cu coviltirele albe. În sfîrșit, la intrarea unei înguste străzi cu clădirile mari, iată un strălucitor palat cu fațada de teatru, care arată o cafenea de mîna întîi, apoi gangul la marele hotel Kronprinz, vrednic să stea în orice capitală mare. [...]

Peste cîțiva pași găsim la dreapta piața cea mare, care e și foarte mare, dar înconjurată de clădiri mai puțin scumpe. Și aici se mai vede unul din acele monumente, religioase și oficiale, istorice pe care le-au lăsat în urma lor austriecii. Tot brîul de clădiri e stăpînit de turnurile a două biserici. Una din ele, în stilul ce se obișnuiește în toate aceste părți, stil vienez din anii șapte sute, e episcopia Sîrbilor: n-ai putea-o deosebi însă de biserica romano-catolică ce-i stă în față. [...] înalte ziduri de cărămizi dărăpănate, tăpșane acoperite cu pajiște, semne de recunoaștere arată unde a fost cetatea cea puternică din vremurile în care au stat pe rînd ostașii lui Ioan Corvinul și ai multor căpetenii ce au poruncit înaintea lui, ienicerii sultanului și cătanele nemțești aduse aici în 1716 de cucerirea lui Eugeniu de Savoia .

Partea de pînă aici se chema odată cetatea, și poartă astăzi numele de „orașul interior”. El e o bucată din cele patru, despărțite prin păduricile parcului, care alcătuiesc Timișoara. [...]