Turda

[...] Cele două-trei trăsuri cu vizitii țigani care au venit la gara, s-au și dus cu mușterii cei mai grabnici. Pe jos, deci, apucăm spre Arieșul puternic, al cărui vechi pod de lemn, întunecos și negru, făcut la începutul veacului trecut, își deschide gura în față. E zi de tîrg, și din satele vecine, se strecoară prin acest pod o mare mulțime gătită de țărani în „căpături” sau mintene vinete, de stofă de la oraș, sau în haine de aba, de multe ori împodobită pe la mîneci sau pe laturi cu frumoase cusături negre și roșii; au căciuli mari peste plete desfășurate — întocmai ca în Moldova — sau pălărioare mărunte cu vîrfurile răsfrînte ori în sfîrșit, încă din timpul verii, mari pălării de paie cu fundul înalt și margenile de pîlnie lăsate umbros asupra feței. „Bunăziua” ni-o spun trecînd, în această mulțime ce se înnoiește necontenit, femei întocmai ca moldovencele noastre, legate la cap șaluri și strînse în rochii de tîrg. [...]

Acești oaspeți ai tîrgului se coboară spre podul vechi, cu vinars și calici, de pe o stradă mărginită de căsuțe lipit: strîns una de alta. Din ea se desface la stînga un fel de bulevard mai mult gol, pe cînd la dreapta un drum mai larg, foarte cotit, cu clădiri tot mai mari, duce spre piață unde fierbe încă lupta vînzărilor și cumpărătorilor.

Această piață mare, de case înalte, în stil de Budapesta are în fund o ciudată împerechere de ziduri. Către noi vine o biserică neagră, fără turn, beteagă, sprijinindu-și bătrînețile pe contraforturi, coclită de întunerecul pe care l-au lăsat veacurile: aceea e biserica romano-catolică. Iar în dosul ei vine o fantastică zidire cu fața de rozete ce poartă țumburucuri roșii în mijlocul lor, cu planuri deosebite de se strica, amestecîndu-se și cu podoabe neobișnuite, de linii întortochiate, aceasta e reduta orășenească, pentru reprezentații și petreceri. Biserica a fost înălțată în vechile timpuri cînd în această piață de astăzi era cetatea Turdei. [...]