4 Cotrocenii. Ciorogârla.

Cotrocenii, la cari ajungi după un scurt suiș de la Dâmboviță, printre cârciume joase țărănești și mici gospodării, e o mănăstire care nu s-a văzut niciodată. Era odinioară o nestimată ascunsă în inima codrului, a codrului aceluia de înalți arbori supțiri, de baltă, între cari și-a găsit adăpostul fugarul Logofăt Șerban Cantacuzino, care era să fie peste puțin Șerban-Vodă cel nou al Țării-Românești. Codrul mergea pănă în malul apei, întinzând în ea șfichiurile sălciilor sale, el urca mai departe dealul și se răsfira larg în dreapta și în stânga, împrăștiind miasmele mlaștinilor în timpurile de călduri și suflând adieri răcoroase asupra câmpiei încălzite. Frumoasa clădire de mulțămită pe care Șerban o durase într-o poiană, rămânea supt straja codrului care ocrotise așa de bine și pe ctitor în ceasurile de mare primejdie. Drumețul ce va fi trecui pe poteci, aici ca și la Ciolanu, în muncelele Buzăului, nici nu se va fi gândit une ori că-i stă așa de aproape adăpostul cel bun al călugărilor, în chiliile lor primitoare. Numai când, la cele patru slujbe din fiecare zi, undele de sunete porniau din turnul cu clopotele la poartă, se simția în deal și în vale că rugăciunea orânduită, munca gospodărească în numele lui Dumnezeu s-a sălășluit în adâncul codrului. Apoi sunetele se răriau, slăbiau din putere, și, la ultima lovitură de clopot răzleață, pădurea se învăluia din nou în vechea ei taină. Bucureștii se aflau încă departe, supt dealurile celelalte, al Spirii, al Mitropoliei, al lui Radu-Vodă și al lui Mihai-Vodă; el nu trecuse încă Dâmboviță, așa încât nu era pentru Cotroceni decât un oraș vecin.

Vremurile nouă revărsară marele oraș în creștere și peste granița de pace a mănăstirii. Câtva timp ea părea menită să iasă la iveală, ajungând însă numai una din multele biserici ale capitalei muntene, apoi capitală a României unite. Dar cel dintâi Domn după Unire, Alexandru Ioan Cuza, ceru pentru odihna sa de vară câteva chilii călugărilor greci, pe cari-i goni îndată, și de aici, și din alte stăpâniri ale lor, pașalâcuri adevărate pentru egumenii străini. Cotrocenii fură și supt Cuza și supt principele Carol o reședință înainte de toate. În umbra copacilor bătrâni, supt covorul ușor și dulce al florilor, veni să se odihnească mica Domniță Maria, pe care pădurea o primise cu atâta dragoste, începând a-i șopti, în liniștea primblărilor singuratece, vechi povești din trecut, care apropiau de noi, de țară și de neamul nostru pe fiica, născută pe acest pământ, a noilor Domni români. Apoi, după un lung șir de ani, noul palat al principilor moștenitori se ridică iute în preajma mănăstirii, care mucezia cam uitată pănă la reparațiile de dăunăzi, care i-au dat măcar înfățișarea cuviincioasă, dacă nu strălucirea, viața, mândria din veacurile încheiate.

Astăzi turnul de la poartă ține pe pieptul său marca țării; ea se înfățișează întâi celor ce pătrund în curtea stăpânită de păreții cocheți ai palatului modern, și numai d’inăuntru se văd cuvintele de îndemn pe care Șerban-Vodă le îndrepta către aceia ce veniau să cerceteze mănăstirea lui: slovele au căzut pe alocurea și înțelesul vechilor învățăminte se întunecă prin lipsuri. Biserica, pe timpurile ei o clădire falnică, pare sfioasă, cam umilită, față de strălucirea vieții mirene de lângă dânsa ⁷¹ .

Dar cine nu s-ar opri înaintea ei ar dovedi puțină pricepere pentru frumuseță simplă și trainică a clădirilor din trecutul nostru. Cu adevărat, Șerban-Vodă a înălțat aici o zidire măiastră.

Un pridvor luminos, ușor, se razimă pe șase stâlpi de piatră octogonali, sculptați la basă. În fund, ușa se deschide în mijlocul unui cadru încă mai frumos săpat, în flori ce pornesc de la leii de jos și se împleticesc bogat pănă la aripile desfășurate sus ale heruvimilor de strajă. Păreții laterali se înfundă puțin, înainte de a se rotunzi în absidă: ferești mărunte, cu frumoase rame de ciubuce tăiate în piatră, îi străpung. Un turnuleț de zid încunună coperemântul.

Înăuntru, bolți se razimă unele pe altele; doisprezece stâlpi sculptați închid în pronaos un pătrat mai restrâns și despart acest pronaos de înaltul, limpedele naos, pe păreții căruia se văd încă vechile zugrăveli îngrijite care sunt măcar din veacul al XVIII-lea; în fund, fața de săpături aurite a catapeteasmei e de o bogăție neobișnuită. Înaintea ei atârnă încă, după atâtea prădăciuni păgâne, candelele cele mari de argint care poartă stema Cantacuzinilor: vulturul împărătesc cu cele două capete. Mormintele au fost și ele scormonite, descoperite și pângărite în cursul vremilor fără putere și apărare, dar marile lespezi de marmură săpate în flori împodobite și în slove clare arată încă locurile unde s-au coborît în pământ trupurile lui Matei, lui Iordachi, lui Răducanu Cantacuzino și ale altora dintre ai lor. Șerban-Vodă, ctitorul, se odihnește pe înaltul postament de supt candela nestinsă, acolo unde pomenește marmura pecetluită cu pajurea Împărăției Răsăritului.

Șoseaua care duce înainte străbate un adevărat oraș militar: căsărmi, magazine de echipament, deposite de arme, ateliere, Pirotehnia, mari clădiri bine îngrijite și foarte tăcute la acest ceas de dimineață, cu toată munca încordată ce fierbe dincolo de ferestuicile închise; garduri de lemn văpsite cu negru, gherete, sentinele care păzesc cu ochii în zări, Bulgari cari dau târcoale cu covrigii și plăcintele lor murdare. 

Apoi satul Militari, întemeiat abia de câteva zeci de ani: casele, unele bunișoare, altele mai rele, sunt răspândite cam în toate părțile. Prăvălii mari cu mititei „renumiți” și băuturi îmbielșugate se ațin la drumul pe care-l privesc lacom din fereștile lor cu gratii. Căci drumul acesta e bun, cu atâtea căsărmi aproape, cu atâția muncitori pe cari ele-i adună, cu atâția drumeți de zi și de seară. Necontenit trec căruțe cu fel de fel de lume, mai ales căruțe cu pui, pe cari Bucureștii îi cere pentru hrana „boierilor” săi.

Ploaia a făcut să răsară pretutindeni vesela iarbă nouă. Ea e presărată ici și colo de mici lanuri de meiu cu frunza deasă, bogată, de pâlcurile galbene ale porumburilor uscate. Copacii răsar singurateci sau în grupe, în pânze, acoperind fortificații ale aceluiași București, care nu se mai vede acum de mult, dar se simte prin atâtea din nevoile sale.

Intrăm în satul Ciorogârlei. Ca toate așezările țărănești din împrejurimile Bucureștilor, el arată tainițe țigănești, căsuțe păcătoase și câteva gospodării mai bune, unde stăpânul a țesut o împletitură de vergi în jurul curții (pe care cei mai mulți locuitori o lasă vraiște, cu toată calicia și mândria răsfățate țigănește în mijlocul drumului), iar nevasta a făcut din văpseli și din potrivirea lutului în forme ieftene sculpturi sau zugrăveli în colori tari. Cele mai adesea ori, florile ce se desfășură pe păreți sunt lucrate cu gust, și fiecare meșteră caută să dea alte podoabe și alte legături.

Mănăstirea o vezi numai când ai ajuns la poartă. E o clădire din 1808, de două ori prefăcută pănă acum. Mai lată decât lungă, având câte două rânduri de străni, sprijinită pe stâlpi de lemn cari o despart în trei, ea nu samănă de loc cu tipicul și e simțitor mai urîtă decât acelea care-l urmează. 

Oarecare frumuseță se poate găsi numai în săpăturile stâlpilor și catapetesmei și mai ales în cadrul de verdeață care încunjură biserica. În fund, e, iarăși, un mic cimitir pentru Bucureșteni.

La întors, drumul dintre căsărmi e ca un bâlciu. Oltenii, țăranii desfac în grabă struguri și prune; cârciumele de pe margine sunt pline de oaspeți, cari beau, mănâncă iute, se frământă, vorbesc, pe când alte roiuri izvorăsc din toate porțile atelierelor și fabricilor militare, și codane care au familie merg încetinel spre casă, râzând între ele, și mai ales în dreapta și în stânga. E ceasul de odihnă, de înviorare și de zgomot al amiezii, care liberează o clipă mulțimile muncitoare.