5. Mogoșoaia Brâncoveanului.

Bucureștenii cunosc Mogoșoaia, care e mai aproape de dânșii decât alte locuri de primblare. Mergi prin aleia de morți săraci ai Căii Grivița, care trece pe lângă urîta poartă funebră a cimitirului Sf. Vineri: mai totdeauna vei întâmpina carul hâd cu cununile, birjile ce șchioapătă pe caldarâmul rău, femeile care plâng în tăcere sau zbucnesc în chiote, pe când pe laturile stradei stau fete de mahala cu cocuri înalte și flori și bărbieri iefteni cu șorțul alb înainte; oaspeți de cârciumă cu ochiii tulburi se uită nepăsători la priveliștea durerilor. Florari, pietrari pentru morminte, buchete grele, cruci albe cu slovele aurite…

Un câmp întins, care, când se duc înaltele sămănături ale primăverii, are înfățișarea unui maidan. Mai departe, linia fortificațiilor trece pe lângă perdelele de copaci deși cari o ascund: căsărmi se sapă în pământ, cupole, care ascund tunuri gătite, își încălzesc liniștit pălăriile de tinichea roșie-ștearsă, grupe de căsuțe albe, pașnice, cuprind soldați. Mulți țigani foarte curați, adecă foarte negri, pe cari căldura i-a lustruit, i-a spoit. Câte un umbrar unde zdrăngănesc cobzele și în zilele de serbătoare se văd părechi cuprinse de brâu.

O linie de tramvai cu aburi duce la o biserică mare, nesfârșită, la un parc frumos, la două grădini de bere, unde servesc Țigani foarte „naturali” și unde lumea venită pentru răcoare se încălzește în „serbări populare”, la care se zgâiește toată împrejurimea oacheșă, îmbătată de musici și de zgomot. Un glas țigănesc răgușit, — trebuie să te uiți ca să vezi că e o femeie, și încă nici atunci nu ești sigur, — întinde silabele idioate ale unui „cântec de lume” din ziua de astăzi, unui cântec de „hamo-o-o-or”. Pe șoseaua prăfoasă stau brecuri deshămate, din care s-au coborît Nemți cari caută berea, indiferent de împrejurările în care se bea. Necontenit vin vagoanele greoaie, care înaintează maiestos pănă înaintea Țiganului… Țigancei care cântă despre „hamo-o-or”. La dreapta, la stânga câte o vilă goală, cu slugi răsfățate pe nobilele terase, cu bălării în grădini. Câte o cârciumă cu obIoanele închise și băncile mucezite. Câte o casă gospodărească, dar fără gospodari. O mare fabrică de bere, cu coșul înalt. Toate acestea se chiamă Bucureștii-Noi și reprezintă proprietatea unui profesor de la Universitate, de la Facultatea de drept. Noroc bun, collega! Berea d-tale e bună.

Încă pe atâta pănă la Mogoșoaia. Aici e un sat adevărat, cu mulți Români, și destui Țigani. Căsuțe albe, neîngrădite; cârciumă, în care astăzi, de Rusalii, zdupăie hora, cu ușoara mișcare de fâlfâire, în care sfeclesc toți fluturii și tremură toate panglicile și florile, mișcare pe care, oricât ai vedea-o, tot ți se pare mai frumoasă decât învârtirea nefirească a bărbaților care țin femeile în brațe ca niște perini: valțul orașelor. Un mare parc, o lungă pădure nobilă, închisă, astupată, lăcătuită. Urmași ai lui Vodă-Bibescu locuiesc în această insulă aristocratică, despre care geografii ar putea spune numai cu greu că este în comuna Podoleni, în satul Mogoșoaia, din județul Ilfov al României.

Ne oprim înaintea porții castelului ⁷² , și prin crăpăturile ei putem zări câte o fereastră arcuită, bu căți de ziduri roșii, un cerdac pe stâlpi. Îmi pare ciudat gândul că această clădire ar fi pornit cândva de la Constantin Basarab Brâncoveanu, Domn a toată Ungro-Vlahia și cel mai darnic ziditor de biserici și mănăstiri, cel mai măreț bogătaș domnesc ce-a fost vre-odată prin aceste locuri, cel mai bun închinător al lui Dumnezeu și binefăcător al oamenilor de pe pământul său. Ce bucurie de oaspeți va fi fost în vremuri pe aice…

Chiar lângă înaltele ziduri care isolează castelul, între nuci bătrâni și un bielșug sălbatec de buruieni, se vede o biserică, bună biserică smerită, drept-credincioasă, din timpurile vechi. Un mare acoperiș de șindilă se mlădie, ca în vechile lăcașuri bucovinene, după liniile zidirii, și din el răsare un turnuleț de lemn. El e pus la o parte, de-asupra unei umflături a zidului, în stânga pridvorului pe stâlpi. E o orânduială nouă, care n-a prea fost urmată aiurea. Altarul e în cinci muchi, stranele nu se desfac în abside rotunde. Un brâu împarte păreții în două: jos sunt pătrate ca niște cadre, sus linii de înfloritură se împleticesc original în formă nouă, ca vărguțele prin care se împrejmuiesc straturile în vechea mea Moldovă.

Ting-ting, ting-ting face clopoțelul din turnul de lemn, tras de o mână de copil, de Țigănuș. În pridvor e răzimată o năsălie acoperită cu postav curat. Se aude cântându-se veșnica pomenire. Și prin ușița joasă apare preotul în odăjdii, paracliserul smolit, o femeie cu pomenile prinse într-o legătură și câțiva țărani cari poartă pe umeri în sicriul lui de lemn un bătrân cu căciula îndesată pe liniștita față de ceară.

Ting-ting, ting-ting.

Nici jale, nici pripă, nici frică. Moșul merge înainte, pe sus, cu ochii închiși supt căciula mare, cu gura mută supt mustața albă, supțire.

— De ce a murit bătrânul?

— A zăcut trei zile și-a murit… Așa i-a fost lăsat lui. E de bătrâneță…

Ting-ting, ting-ting… Dumnezeu să te ierte, moșule!

Logofătul Constantin Brâncoveanu a isprăvit această biserică în luna lui Septembre 1688, în Domnia unchiului său Șerban Cantacuzino, cu câteva săptămâni înainte de a fi Domn el însuși. Zugrăveala s-a făcut când ctitorul era acum Constantin-Vodă, și în pronaos se vede el, Voevodul, cu patru fii, Doamna cu șase fete, — neam binecuvântat ca în vremea patriarhilor. Se mai află jilțul cu prag de piatră săpată, unde stăteau soții domnești, încunjurați de bogata lor odraslă.

Și acum? Păreți smoliți de fum, strane de lemn prost, ferești de pe care au căzut pe alocurea cadrele de piatră înflorită, icoane nouă supt frumoasa catapiteasmă veche, un biet paracliser țigan, poporeni săraci. Poate că mâni se va dărâma lăcașul și de pe părete va cădea chipul Domnului, Românului, moșneagului de odinioară, care va muri astfel încă odată.

— Dumnezeu să te ierte și pe Măria Ta, — moșule!