6. Cernica.

Spre Moși, unde totdeauna sunt rămășițe din serbarea cea mare a lunii lui Maiu, când bâlciul se desfășură și chiamă la el lumea de pretutindeni. Străzile întortochiate, cu case văpsite ciudat, duc spre întinderile, acum goale, ale zgomotoasei petreceri populare. Apoi mahalaua se desfășură mai departe, pănă ce ea se restrânge la căsuțele ce mărgenesc șoseaua. Tot cuprinsul omenesc al micilor locuințe smerite s-a revărsat astăzi pe marginea drumului mare. De o parte și de alta a acestuia, mucezesc apele ploii din urmă, și copii slabi, palizi, cari se uită sfioși, cu ochi de bolnavi, mărturisesc și aice despre faptele rele ale apelor moarte.

Am trecut acum în stăpânirea grâului primăvăratec și a pășunilor ce aromesc, stropite cu florile galbene ale lui April, care fac lacrimi de soare în mijlocul bogăției veșnic noi a pământului. În fund se ridică nori albi, călătorind în bătaia vânticelului supțire, răcoros.

Întâi răsar în cale două mănăstiri, de-o parte și de alta a drumului, Mărcuța și Pantelimonul, cu năcazurile și aiurările lor ⁷³ .

Dincolo de oazele suferinții, începe iarăși Împărăția sfântului bielșug al câmpului.

Pe o mică înălțime, frunzișul des al sălciilor de argint cuprinde ca pe o floare ziduri albe ce se razimă pe un fond verde-clar de păduri. Drumul cotește; et trece acum de-asupra tufișurilor de papură înfipte într-o mocirlă, din care se ivesc potirele aurite ale nuferilor, apărate de noroiurile adânci. O poartă de mănăstire, păzită de un omuleț în zdrențe, care, neputându-și scoate comănacul călugăresc, face multe temeneli și plecăciuni, bolborosind binecuvântări. Un pridvor de livadă pustie se deschide acum. În stânga, lacul, străbătut de podețe, se vădește în pete neregulate, iar mai departe o biserică mai nouă. Chiliile se află într-o clădire aproape cu totul stricată și fără nicio frumuseță; arhondaricul e foarte sărăcăcios, cu păreții goi și paturile de scânduri acoperite cu cit. O pitărie veche are de-asupra o bibliotecă, de unde cele mai bune cărți și manuscripte au plecat la Academie, unde ele pot fi întrebuințate. Case călugărești deosebite abia se văd prin drumurile înguste care rătăcesc aici mai mult decât la orice altă mănăstire. Părinții sunt oameni săraci, și în frumoasa biserică, înălțată de Cernică Știrbei, pe la anul 1600, dar adese ori prefăcută, se văd aproape numai chipuri de țărani bătrâni, cu totul îndobitociți. Un călugăr cărunt, cu mersul prea sprinten al oamenilor cam țicniți, ține afară o mică prăvălie de lucrișoare de lemn săpat pe care și el Ie-a cumpărat de la București: e un om învățat, spre care ceilalți se uită cu respect. Căci el a fost la Atos pe o corabie care merge fără vâsle, — tot: bumbum, bum-bum! —, și e cât o casă; la întrebări, el lămurește că țara noastră nu mai dă embatic Turcilor și că așa zic domnii cari vin de la București că ar fi neatârnată: cu toate astea nu se poate ști bine.

Ce cimitir de minți moarte, dintre care unele n-au trăit niciodată! Și totuși cimitirul a fost odată un loc de muncă și de lumină. Călugării de la Cernica au întrat în marea mișcare paisiană de îndreptare spre lucrul cu gândul al călugărimii; ei au scris și au tălmăcit, îmbogățind literatura noastră din veacul al XVIII-lea. Între dânșii a trăit Macarie gramaticul, care avea o mare faimă de învățat și a îndreptățit-o prin lucrări multe și felurite. Pănă în veacul ce s-a închis abia dăunăzi, Cernica, păzind cu scumpătate o mare bibliotecă, a dat încă prinosul ei literaturii românești: aici și-a petrecut ultimii ani dintr-o viață întrebuințată pentru a învăța pe alții Naum Râmniceanu, cronicarul cel din urmă al Țării Românești.

Astăzi, Cernica primește morți din orașul vecin, de luminile căruia nu se împărtășește de loc. Din jos de biserică, e un lung și încurcat cimitir, în bogăția florilor sălbatece, supt seninătatea cerului albastru, care înlătură orice gând de moarte, orice semn de jale. Monumentele fără gust, fotografiile șterse, cununile de mărgele negre și de flori decolorate, inscripțiile, stângace sau trufașe, nu ating inima. Și te primbli pe această țernă care apasă de-asupra celor ce au fost oameni cum te-ai primbla prin cine știe ce colț fericit, uitat de lume, al unei mari grădini sălbatece ⁷⁴ .