7. Împrejurimile Bucureștilor.

Împrejurimile Bucureștilor n-au fost cercetate pe atâta pe cât se spune de rău de dânsele. Dumineca Bucureștenilor din popor și burghezie, — „lumea bună” se încuie în casă sau străbate vulgul în trăsuri bogate —, se încheie pe stradă, în grădini, la berăriile de afară: Luther, Oppler ⁷⁵ , prin crâșme și cafenele; Șoseaua chiamă pănă tărziu noaptea, în timpul frunzelor, adecă al răcorii și tainei, drumeți singurateci, părechi bucuroase de umbra aleilor și zgomotoase familii în haine ce nu se poartă ‘n toate zilele, fierăstrăul a murit aproape cu totul, și el adăpostește numai aventuri, beții și, întâmplător, bătăi și sinucideri: mai dăunăzi otrăvile unei fabrici goliseră iazul de peștii cari formau una din ieftenele atracții gastronomice ale localității ⁷⁶ .

Aiurea nu se merge. Mănăstirile, care erau, în alte timpuri, și ținte de primblare pentru butce și caleșie, au acum alți locuitori decât călugării, și porțile lor se deschid nenorocirii omenești de tot felul, iar nu dorinții vesele de a pierde câteva ceasuri supt albastru, în mijlocul verdeții. La Văcăreștii lui Nicolae-Vodă Mavrocordat, o minune de artă în vremea ei, sunt hoții; la Mărcuța nebunii, la Pantelimonul lui Grigore al II-lea Ghica, un simulacru de castel vechiu apusean înălțat în acest Răsărit pe la jumătatea veacului al XVIII-lea, sunt incurabilii. Hoții au stat mai de mult și în frumosul ostrov din lac, în care vre-un Domn de la începutul secolului al XV-lea a înălțat juvaierul de mănăstire al Snagovului și, în urma făcătorilor de rele, îndreptați spre alte temniți, ruina și-a întins mrejele de rădăcini sălbatece și ploaia a curs, pănă la reparația de dăunăzi, prin spărlurile mortale ale acoperișurilor prăbușite. Cernica Știrbeilor, veche de patru sute de ani și ea, încă o mănăstire în „baltă”, cu toate că aici iazul, năvălit de rogoz, e fără frumuseță celui de la Snagov, — s-a făcut un cimitir, pentru înalți clerici și pentru familii care iubesc pompa cavourilor, dar nu pot cheltui mult. Rămân Căldărușanii, cam dosiți, și mănăstirile de maici: Pasărea, Țigăneștii, unde puținii oaspeți sunt cele mai dese ori lot așa de sceptici în materie de cuviință ca și în materie de religie.

Dar această regiune șeasă, în care se opresc apele râurilor de care nu mai simte nevoie Dunărea apropiată, nu e nici monotonă, nici fără caracter și poesie. Vara, șoselele și drumurile șerpuiesc prin lanuri mănoase și înalte pășuni, și pe ele se strecoară, în raza de viață puternică a marelui oraș, trăsuri, cară și căruți, dintre care unele, încărcate cu scânduri și lemne lucrate, se coboară tocmai de la munte, găsind mai lesnicioasă această cale ieftenă. Pădurici răsar din toate părțile, cruțate de civilizația care n-ar trebui să se atingă nici de acum înainte de acești arbori frumoși și binefăcători, ale căror frunze, păturite an de an în mlaștină, au făcut pământ bun de hrană și în stare să ție sate și orașe. Satele sunt dese și mari.

Niciodată însă aceste împrejurimi ale Bucureștilor nu sunt mai frumoase decât în delicateța tristă a zilelor de toamnă. Tufișurile, bălăriile nu mai ascund vederea cu verdele lor prea exclusiv în stăpânire. Se văd Iocuințile risipite, turmele rătăcitoare prin aurul șters al imașelor moarte, pe care-l pătează, ici și colo, de un verde îndrăzneț, vioiu, o buruiană mai îndărătnică sau un colț de râpă ferit de arșița și de veștejirea pașilor. Lângă miriști, lângă porumbiștile presărate de cioturile frânte ale strujenilor, arătura nouă, vânătă de măruntele ploi dese, aruncă vârfuri fragede de verdeață din sămănăturile anului ce va să vie. Iar pădurile cu brațe negre sau înfășurate încă în strălucite zdrențe roșii, ruginii, galbene, cuprinse de frigul iernii ce se apropie, par că se apără prin negurile în care se înfășură.