8. Mărcuța, Pantelimonul. Pasărea.

Mărcuța se află tocmai în fundul aleilor și curților închise ale casei de nebuni. Cum vii de la București, ți se înfățișează dărâmăturile de rugină ale zidurilor și vârfurile turnurilor fără frumuseță.

Pănă la bisericuța de cărămidă străbați însă, — cu o jale care nu te poate împiedeca totuși de a râde une ori, așa de ciudate sunt unele vorbe, așa de neașteptate anumite mișcări, — mulțimea totdeauna neliniștită și mai plină de noutate, de originalitate, decât orice altă adunătură de oameni, a nebunilor. Oaspeții Mărcuței, „bolnavii”, cum spun gardienii, cari arată oameni blânzi și miloși, samănă numai prin trista haină pe care o poartă; încolo, fiecare se depărtează în alt fel de omul care trăiește în tovărășie liberă cu semenii săi. O învățătoare țupăie ca o vrabie, mlădiindu-se pe șolduri; un ofițer palid comentează cu glas puternic și rar știrile despre războiul ruso-iapones pe care le culege din gazeta deschisă în bătaia vântului; e mândru pare că ar fi fost și el pe acolo. Chipuri pașnice, umile, zgribulite, fricoase trec șoptindu-ți că au nevoie, o neapărată nevoie de cinci bani: ba unul cere douăzeci și cinci (mai puțin, nu). Un biet băiat merge lângă părinții lui bătrâni, gârboviți de vrâsta și de nenorocirea lor, cari împart câte un gologan fiecărui tovarăș de boală al copilului lor (ofițerul refusă, ridicându-se elegant: „sărut mâna, Doamnă; eu primesc bani de acasă”). Un flăcău care s-a smintit fiindcă i s-a cerut de ai lui să învețe mai mult decât îl taie capul șubred, merge neobosit, căutând cu ochii lui aprinși de mânie pe acela care l-a nenorocit. Ce falnic trece Ungurul care e încredințat că trăiește în India și că vânează lei și tigri: el înfruntă în treacăt pe supraveghetor pentru că obișnuiește a fierbe oamenii (el însă nu va lăsa, o nu!). Un om cult, un scriitor se uită cu ochii îndobitociți, întreabă unde se află Regele și Regina și se plânge că în vacanța aceasta n-a putut merge nicăiri. De peste un zid răsună cântecul de o patimă strașnică, sălbatec, ascuțit, care pare desprins cu silinți uriașe dintr-un gâtlej sângerat, al unei femei care se întoarce necontenit asupra aceluiași șir de sunete. Iar o bătrână, dintr-o familie de moșieri, stă într-un colț, adâncită în gânduri negre; apoi se ceartă, batjocurește, se face a lovi, a arunca pietre; se ridică în sfârșit ca o fiară ce stă să se răpadă, și peste o clipă joacă zimbind cancanul înaintea ofițerului, care o privește desprețuitor; încă o clipă și păru-i, despletit în șuvițe albe, flutură într-o curte între nebuni ce fug speriați, pe când pumnii ei strânși bat pieptul ei galben, desgolit.

Abia se deschide poarta din zidul înalt de cărămidă tare, și ajungi în curtea bisericii. Clădirea e veche, fiind făcută întâi cu câțiva ani înainte de Mihai Viteazul, din evlavia acelui Logofăt Dan, în casa căruia au fost uciși, la 1594, Turcii din București, de către oștile răsbunătoare ale Voevodului răscoalei. Pe atunci ea era numai mănăstirea Logofătului Dan; în vremea lui Brâncoveanu, la vre-o sută de ani de la întemeiere, o coborîtoare a ctitorului, fata Armașului Marcu (sau Mărcuță), Vișana, a cheltuit pentru înoirea zidirii. Dar, dacă de atunci vin cele două rânduri de ocnițe, stâlpușorii rotunzi de cărămidă cari întră în făptura lor și tot planul cu abside octogonale, pridvorul cu doi stâlpi, zugrăveala, întăia clopotniță, cadrele frumos sculptate ale ușilor și fereștilor pornesc de la altă înoire, supt Grigore Matei Ghica, un mare ziditor de clădiri sfinte, ctitorul Frumoasei și al Pantelimonului, lângă cele două Capitale. Chipul Domnului, al Doamnei Zoița, ale celor cinci copii se văd făcute în biserică, la dreapta, de un foarte bun meșter, care a dat o înfățișare dulce fețelor cuminți ale beizadelelor. Peste vre-o patruzeci de ani, Alexandru Ipsilanti, alt Domn bun din vremurile rele, înalță și mai sus turnul și dură zidul din lăuntru, paralel cu zidul de împrejmuire, și pentru aceasta păretele din stânga al bisericii poartă chipul lui și al Doamnei Ecaterina. Din timpuri mai nouă vine tencuiala groasă, spoiala trandafirie care s-a așternut peste vechea cărămidă, precum și turnulețul de lemn de pe coperiș. Iar din vremea noastră este ruina care jupoaie și năruie acuma toate. 

Pantelimonul a fost totdeauna o clădire de gospodărie bună, de milostivă alinare a suferinților; sfântul tutelar, harnicul și blândul doftor fără de arginți, a ocrotit bine zidirile ce i s-au închinat de un Domn evlavios.

Odată fusese aici numai o umflătură a pământului din marele șes băltos cu drumuri mocirloase sau prăfuite. Grigore Matei Ghica făcu să se ivească toată frumuseță de astăzi, ca printr-o năprasnică minune.

De la el vine parcul ca o pădurice, care urcă dealul, străbătut de alei și de cărări, de drum pentru trăsuri și sămănat cu foișoare vechi și nouă, cu semne amintitoare și cruci. De-asupra, oglindindu-se în heleșteul care nu lipsește mai de la niciuna din mănăstirile acestui Ținut, zidurile de vechiu castel, multe, înalte, impunătoare, în care e așezat astăzi unul din cele mai curate, mai luxoase spitale din milostiva Românie. Treci printr-un mare turn înalt și împodobit, în gustul, cam fiștichiu, al veacului al XVIII-lea, și acum vezi biserica. Reparațiile nu-i vor fi schimbat mult întăia înfățișare, care e foarte simplă: păreți puțin înalți, cari se taie în unghiuri drepte. Frumuseță o găsești însă, pe de o parte, în minunatul pridvor boltit în toate părțile, printre stâlpii supțiri cu capitèle săpate, lăsând lumina să bată asupra strălucitei uși de piatră, frumos lucrată, care nu-și are părechea. Ușa de lemn sculptat, cu bourul Moldovei și vulturul împărătesc, e vrednică de acest cadru. Înăuntru, două morminte domnești pironesc luarea-aminte: o lespede de marmură împodobită, pe un înalt postament, cuprinde laudele în stihuri ale lui Grigore Ghica, ale cărui rămășițe se odihnesc aici, împreună cu ale Doamnei lui, Zoița, moartă nouă ani după „iubitul” ei soț. Iar un urmaș al lui, Alexandru-Vodă, Domnul de pe vremea Regulamentului Organic, Caimacamul dinaintea Unirii, e astrucat în față, în sicriul răzimat pe vulturi cu aripile desfășurate, de-asupra căruia stă, ca pecete, coroana, și mantia domnească cade în faldurii grei ai marmurei de Carrara.

De la Cernica o largă șosea (șoseaua Brăilei), printre arături proaspete și pajiști pe care ploile de o săptămână întreagă au trezit, după seceta îndelungată, un verde nou, tânăr și vesel ca acela din April ce se trezește. În zarea vânătă se zăresc copaci răzleți.

Apoi altă șosea, mai îngustă, de desface „la maici”, adecă spre mănăstirea Paserea. În curând, ești prins de pădure, înaltă, deasă, cu trunchiurile tinere strânse unul lângă altul, ca trestiile bălților. La capăt, un sătuleț cu casele foarte păcătoase, strâmbe, joase, goale; o crâșmă unde benchetuiesc niște cărăuși foarte dârji, pe cari-i așteaptă cară cu scânduri. Apoi mănăstirea se vede răsărind din pădurea nouă, cu turnurile ei roșii, verzi, albăstrii-sure.

E o zidire de tot nouă, întemeiată de evlavioși călugări de la Cernica, în zilele de strălucire ale marii mănăstiri vecine. Nu e nimic frumos în stil, dar cuprinsul e larg supt boltirile înalte, și icoane strălucitoare de argint nou, sămănate cu pietre scumpe, se văd în toate părțile. Un cimitir curat cuprinde câteva monumente costisitoare ale morților bogați aduși din București, de unde vine, zilnic aproape, atâta lume pentru a petrece cu mai multă sau mai puțină cuviință —, ceia ce maicile arată că nu pot împiedeca, așa fiind datina.

Ce întors de strălucită taină! Soarele a căzut peste hotarele zării, lăsând în urmă capetele mantiei sale de trandafiri, viorele și aur șters, care atârnă încă multă vreme în văzduhul umezit de ploi și măturat de vântul furtunos. Arăturile sunt negre ca miezul nopții, și imașurile de un verde untdelemniu se întunecă treptat, cu drumeți ca umbrele, cu turme ce trec tăcute, cu mișcări line ca ale spicelor supt adiere. Crengile arborilor taie cerul cu aspre dungi cernite.

Și, pe șoseaua care nu se liniștește, trec spre București Olteni cu coșurile pline de struguri, băietani obosiți, moșnegi ce pipăie calea cu toiegele, căruțe de măcelari care duc porci zvârliți pe scânduri și vite ale căror gâturi atârnă, harabale cu viței, velocipediști cari se opresc la restaurantele cu câte două rânduri din marginea șoselei, trăsuri de piață întorcându-se grăbit, cu oarecare frică, printre toată această mulțime de Țigani, de Sârbi (adecă Bulgari) și de orășeni rău nărăviți. Frumoasele sate cu copereminle roșii nu se mai deosebesc, dar Pantelimonul negru e încins de brâul luminilor electrice. Mai departe, prin drumul fără felinare al șoselei, prin stradele bune și cele rele, prin nesfârșita piață a Oborului, cu rămășițile de paie ale ultimului târg și scheletele de chioșcuri ale Moșilor, ajungi în Bucureștii de lumină și zgomot al centrului european.