4. Cernețul. Topolnița.

La vreo jumătate de ceas de la Severin, peste un șes sămănat rar cu căsărmi și fabrici, e Cernețul, răspândit în neorânduială supt dealuri de lut gârbove. Azi nu se văd acolo decât căsuțe scunde, câte o tainiță de Țigani potcovari, locuri îngrădite, dar goale, și trei biserici, dintre care una, cea mai mare, a fost făcută de Grigore Ghica în veacul al XVII-lea și, ca și aceia din Dragoslave, înfățișează în mai mic turnul mănăstirii din Câmpulung. Pe când se coseau bălării pe malul unde „turnul” răsărea deasupra Dunării mărețe, Cernețul era o capitală de județ. Negustorii țineau prăvăliile în vale; mai sus, drumul spart, cu fărâme de caldarâm între curți pustii, era cuprins de case, „de amândouă laturile, ca la Diiu (Vidin)”, spune un bătrân care a mai apucat vremile acelea. Unde e culmea aceia desgolită, se înălțau Curți boierești, căci aici era orașul pentru boierinașii și boierii mehedințeni, Glogovenii, Miculeștii și atâția alții, între cari Tudor însuși.

Dar Alexandru-Vodă Ghica porunci să se zidească Severinul. Cernețul nu mai putu sta alături, cum, prin Evrei, Hârlăul, vechea capitală de județ, mai stă pe lângă Botoșanii cari i-au luat cârmuirea și bogăția. Boierii plecară după reședință, negustorii după câștigul portului. Casele se înroșiră, se înegriră, apoi căzură în grămezi de cărămidă, care se vândură pentru cele ce se clădiau în Severin. Azi Cernețul e o mahala răzleață a acestuia, locuitorii n-au pământ ca sătenii, și, dacă n-ar fi munca la boierul de aproape și scutirea de lucrul șoselelor, ciobanul ar trece cu oile acolo de unde s-a stăpânit trei veacuri unul din județele țării.

În Cerneț răsună un cântec ciudat. Flăcăii, în haine care nu erau de serbătoare, mergeau câte doi, cu cimpoiul la gură sau bătând din tobă, ca să cheme la nuntă. Ei se chiamă cumnați de mână și poftesc necurmat, des de dimineață, din casă în casă, la serbătoarea care se face abia după amiazi.

Nici într-un alt județ nu se păstrează atâta ca în Mehedinți viața veche cu toate formele și datinele ei. El mi s-a și părut cel mai la o parte de cursul schimbărilor și înoirilor.

Pe valea Topolniții, care nu se vede, printre pajiști și lanuri de porumb. Înălțimi golașe, dealuri împădurite mărgenesc șoseaua. De-asupra unei culmi, chemați de vre-o pradă, vultani plutesc rotindu-se.

Din loc în loc se văd conace urîte; conac se chiamă și aici, după cuvântul turcesc, trecut poate prin sârbește, locul unde stă domnul pământului, Curtea din Moldova; în Gorj se întrebuințează alt cuvânt turcesc: culă, turn.

Satul Halânga are case bune, printre care se văd unele coperite cu țigle și zidite foarte îngrijit, din cărămidă. Hanuri cu șoproane și cu trupuri, cu piei de oaie spânzurate. Aici și mai departe sunt multe chipuri puternice, cu fața mare, având profilul foarte curat, ochii bine deschiși, nasul drept, mic, buzele fine, bărbia hotărîtă și mântuită cu o ușoară gușă, ca în unele profiluri din monedele grecești.

Drumul apucă pe coasta dealului Gradeț, al cărui nume înseamnă în graiul Slavilor ce au fost prin aceste părți și cari au rămas în Serbia: Cetățuie. El duce la satul Balta. Coborîndu-te însă în vale, întâlnești îndată cursul limpede, veșnic șopotitor al Topolniții, care zorește pe un pat de prundiș, și schitul însuși nu e departe. Mergi spre el, pe pripoare de piatră, pe poteci catifelate de iarbă, și nu-l vezi. În dreapta ai deaiul împădurit, unde ar fi „Cetatea lui Mircea-Vodă”, după spusa locuitorilor, cari știu de scările și de poarta ei, ascunse între arborii de sus. O femeie ne lămurește în această privință, și vorba ei e plină de particularități dialectale și de cuvinte nouă, cum e a tuturora de aici. Ei zic, — ca în Banatul vecin, — carce, parce, pentru „carte”, „parte”, binie pentru bine. Femeia arată pe înălțime o padină (rostit: pagină), un ruf (plaiou). Un moșneag care aleargă de departe ca să ni mărturisească ce viață grea duce, ca om fără pământ, supus la dijmă, îndoire și întreire (adecă să dea jumătate sau a treia parte din rodul pământului ce i s-a încredințat ca să-l lucreze), se mai plânge că, pe lângă zile de lucru, atâtea „la pogon” (pentru fiecare pogon încredințat lui), mai dă și zile de ciubote (zile pe de-asupra). Același bătrân rostește: vorbeaște, socoteaște. Birjarul, un Severinean, spune că în anume locuri nu e nicio țipătă (țipenie) de om. Din acest graiu, ca și din îmbrăcăminte și din clădirea caselor, se desface impresia că aici ești într-un loc deosebit de cele multe care sunt aproape de o potrivă.

Între un deal portocaliu, desgolit și cu fața năruită, și între altul se zărește un turn alb. Peste puțin ai înainte-ți schitul.

E zidit de Căpitanul, apoi Aga Buliga, mort în biruința de la Finta a lui Matei-Vodă asupra Cazacilor și Moldovenilor, la 1653. Stilul e acela de la la Arnota. turn cu zimți, pridvor, ocnițe pe laturi; dar trei muchi răsar din umflătura altarului. Zugrăveala, bună, e făcută de doi meșteri, cari arată ei înșii că au fost unul Grec, altul „Vlah”. Buliga și soția, apoi o fiică a lui, dorm în pronaos, care e despărțit de naos printr-un zid străbătut de o ușă joasă. Ca în de obște înaintea lui Brâncoveanu, podoabele în piatră săpată lipsesc cu totul.

De jur împrejurul schitului alb sunt răspândite ca florile de primăvară multe oi albe, al căror cioban nu se vede. Supt dealurile verzi și roșii, alba Topolniță fuge, în șopote, la vale.