3. Turnul Severin.

Severin se chema locul: salul lui Severin. — un nume foarte obișnuit în aceste părți; Turnu e o amintire a turnului presupus roman pe care-l cuprinde acum o frumoasă grădină publică, ce se coboară spre Dunăre, cu alei, poduri, inscripții încadrate și rămășițe, solid prinse cu ciment ca piatra, ale unor ziduri încunjurătoare din bolovani neregulați și din bucăți de cărămidă, — lucru vădit medieval —, din care face parte și turnul.

Orașul e unul din cele mai tinere ale noastre: frate cu Alexandria, cu Giurgiul și Brăila, fiu al Regulamentului Organic și al gospodăriei bune a celor trei Domni munteni de după 1829 El s-a dezvoltat pe acest teren unde odată, în vecinătatea imediată a primejdiosului mal turcesc, nu mai rămăsese nimic decât înalta stâncă goală a malurilor. Ingineri au desemnat piața largă, încunjurală de mari clădiri ale Statului, de oteluri moderne și cafenele pentru înfrățirea neamurilor, ei au făcut să radieze stradele, care n-au înaintat, deci, de-a lungul anilor după sporirea gospodăriilor și inițiativa capricioasă a fiecăruia, — ca aiurea. Modelul clădirilor l-a dat iarăși Statul, cu oficiile sale administrative, și coloniștii străini, Nemții, „Șvabii” din Banat, cari au creat în acest unghiu românesc o colonie mărunțică a lor, pașnică și zimbitoare, cu sfioasa ei biserică luterană, lângă care se ridică acum, din subscripții private, o frumoasă biserică catolică. Boierii de prin prejur și-au făcut și ei case în orașul nou, de care i-a legat ceva mai tărziu politica unui nou regim de lupte interne. Primblări bogate în arbori, o grădină care stăpânește priveliștea măreață a Dunării călătoare, albă, albastră, trandafirie, sură, după cerurile nestatornice, au crescut pe urmă podoaba. Mahalalele nu există, se poate zice, mahalalele strâmbe, scunde, rău legale, — sat degenerat și oraș decăzut, — care sunt caracteristice pentru întregul Orient și pentru o mare parte din țara noastră. Oamenii săraci sunt țărani rătăciți, cari și-au schimbat pentru zdrențe frumosul lor port. Sârbi trecuți de peste larga apă de hotar, Țigani cu picioarele goale, negre mai-mai ca o cizmă rău văcsuită.

Un liceu impunător, bine îngrijit, în mijlocul unui parc curat. În el, statuia Regelui, cu epigrafe mai mult comice, prin care județul asigură pe Măria Sa de „devotamentul” său („primiți, vă rog, încredințarea considerației mele deosebite”), sau așa ceva. În cancelarie, se poate vedea principele Carol în costum național, intitulat „Carol al II-lea” și, — ceia ce e mai interesant —, imperalor Daciae. O! veche școală de copilării trufașe, — decât care ar fi mai bună puțină muncă onestă. Elevii în uniforme, cu grade la mâneci, fac bună impresie, dar prea par mândri de dânsa și ar putea crede că vin la școală pentru șapcă și lampasuri. Li place a vorbi prea mult de Tudor Vladimirescu, în privința căruia toată lumea are câte o legendă, — firește inedită, și… neadevărată.

Biblioteca e mărișoară. O compun însă mai mult cărți franțuzești, une ori nefolositoare, ba chiar vătămătoare. Literatura românească e mai în coadă. Știința, — ca vai de capul său. Gustul de cetit pare destul de puțin răspândit chiar între profesori, cari ar trebui să dea exemplul.

Ici și colo câte un Evreu, ca un simptom de boală. Mulți Greci, Sârbi în negoț. Dacă nu lipsesc clădiri frumoase, chiar ale particularilor, praful așteaptă prea de mult timp o ploaie binefăcătoare. Dacă deda Dunăre orașul se vede foarte frumos, cu turnurile celor câteva biserici, cu șantierele care clădesc și dreg vapoare și luntri, cu debarcaderul bine pietruit, curat și plin de viață, — dealul ce suie de pe mal spre oraș e încă sălbatec și ar trebui înlocuit printr-o priveliște mai potrivită cu însemnătatea orașului și cu faptul că e graniță, o îndoită graniță, spre Sârbi și Unguri, și recomandă, prin urmare, țara.