5. Spre Vârciorova. Ruinele Vodiței.

Pe șoseaua, când ruptă pe margeni, când însemnată cu stâlpi, care merge de la Severin spre Apus pe malul Dunării.

Apa nu pare a curge, ci a luneca dintr-o singură mișcare, a înainta într-o singură pornire lină, puternică. În fâșâitura ce întovărășește această mișcare, se amestecă un surd răsunet al adâncurilor.

Dincolo, se văd pe rând biserica și casele Cladovei, turnurile vechilor ei întărituri. Apoi, aproape unele de altele, sate frumoase, întinse, înfipte chiar pe mal, între livezi. Locuitorii lor sunt tot Români, trecuți peste Dunăre în vremuri de restriște. Pănă la Negotin, unde se vorbește și limba noastră, și pe valea Timocului se află încă de acești copii răzleți ai neamului nostru.

Dincoace se înalță sure, într-un șir necurmat, stânci golașe. Creasta lor e zimțuită în forme neobișnuite: colo unde se pare că un om gârbov vine spre o bătrână așezată pe pământ, locuitorii recunosc pe Moșul și Baba. Alți „moși” și alte „babe” au fost lângă dânșii, dar cu vremea piatra s-a măcinat și a căzut la vale în așchii și fărâmături. Tot acolo stă crucea Sfântului Petru, pe care sătenii au furat-o înapoi acum câțiva ani, de la protopopul care o adusese la Severin și lăsase astfel, după părerea lor, ca seceta să cadă asupra Ținutului. E o cruce-pomelnic: altele ca dânsa nu se mai află însă în Mehedinți, unde numai în părțile de sus vezi câte o cruce de lemn nevăpsită, sprijinind două crucilițe supt un coperiș de șindilă.

Satele, Șchela Cladovei, — adecă portul care răspunde acelui oraș, — și Gura Văii —, locul unde o vale, un râu, iese din munte, — sunt bogate în gospodării bune, întemeiate și cu binefacerile contrabandei. Mai departe, Vârciorova întinde strada ei cu clădiri destul de îngrijite. Vechiul sat fusese mai departe spre Orșova, iar cel de astăzi s-a înjghebat în epoca Regulamentului Organic prin sosirea de oaspeți din multe locuri vecine, și chiar din ostrovul turcesc Ada-Calè, chiar în față. Frumoasa gară ⁷ nu e însă potrivită cu acele căsuțe, în cea mai mare parte puține și mărunte.

Un cor de glasuri copilărești, care înalță o rugăciune, chiamă la o clădire care e școala. Se începe anul școlar, și băncile sunt iarăși pline de fetițe și băieți, mai curați și mai murdari, mai bine și mai rău îmbrăcați, dar toți vioi și foarte bucuroși că încep din nou lucrul pentru luminarea minții. Dirigintele, un preot bătrân, care e născut aici și conduce de treizeci de ani școala, pe care el a întemeiat-o, ține o scurtă cuvântare, și la sfârșit imnul regal zboară de pe buzele fragede cu un avânt și o mândrie care-ți umplu ochii de lacrămi.

O stradă de sat, apoi o potecă prin pietriș duce la o ruină de biserică. Zidurile grosolane, de bolovani printre cari se amestecă rânduri de cărămidă, făcând și bolțile, stau pe un tăpșan, de-asupra râulețului limpede, o șuviță de apă sură. În dreapta, în stânga, în fund sunt munți acoperiți cu păduri. lar, în față, malul sârbesc ridică Gevrinul, care se mântuie cu un ascuțiș de piatră. 

Biserica dărâmată e cea dintâi ctitorie făcută de Sf. Nicodim pe pământul românesc, și deci Cea dintâi dintre mănăstirile noastre, Vodița. Întemeietorul alese bine acest loc ascuns și îmbielșugat în frumuseță, de unde avea în orice clipă înaintea sa țara de naștere. Clădirea a avut nouăsprezece melri în lung, iar în lat opt alții. Fără pridvor, ea cuprindea un pronaos, despărțit de naos printr-un părete cu ușă înaltă la mijloc, o absidă și un altar, a cărui temelie se mai vede. Vor mai fi fost adaose și lucrări în piatră, care s-au furat sau zac încă acoperite de pământ.

Vodița n-a avut norocul Tismanei. Încă în cea dintâi jumătate a veacului al XV-lea, Domnii munteni pierdură Ținutul Banatului, în care ea fusese așezată. Ungurii din Severin nu mai avură grijă de biserica ortodoxă. La începutul secolului următor, Turcii smulseră cetatea, și poate tot atunci ei făcură un sfârșit și Vodiței, așa de apropiate. Când Radu Paisie înoi Tismana și Cozia, din Vodița nu mai era, poate, decât cam ce se vede și astăzi. Cea mai veche mănăstire a Românilor își încheiase Viața. Totuși vedem călugări aici destul de tărziu în veacul al XVII-lea.

Poporul n-a uitat însă pe Nicodim. La lalovița se arată în altă ruină iarăși o ctitorie a lui. lar la Ponoare, pe același drum al Băii-de-Aramă, se povestește că locuitorii n-au vrut să-l lase a clădi, de frică să nu li iea Domnul moșiile spre a le dărui mănăstirii celei nouă. El porni blăstămându-i ca nimic să nu li rodească și să fie siliți a-și câștiga viața în rost de cimpoieri, cum s-a și întâmplat. La plecare, ei ar fi pus chiar o găină în desagii sfântului și, făcându-se a-l prinde cu furt, l-ar fi și lovit într-un sat al cărui nume amintește această întâmplare ⁸ . Așa ar fi trecut Nicodim în Ardeal, unde i se pune în samă zidirea mănăstirii Prislopului. Nicodim și Mircea n-au perit din conștiința Mehedințenilor.