În castelul dintre codri

Liniște-i ca în mormînt:

Nu s-a pomenit de-o vreme

Înăuntru-i rîs ori cînt.

Credincioșii casei umblă

Muți în tainica tăcere,

Rar își fac un semn ori schimbă

Șoapte-n umbră de unghere,

Nu cumva să strice pacea

Doamnei triste, adorate,

Ce de-a pururi nu ridică

Genele ei lungi, plecate...

Tristă-i totdeauna doamna,

Palidă în neagra-i haină,

Și cu nimeni nu grăiește...

În castelul vechi e-o taină.

Însă cînd barbarul mîndru

Vine de la vînătoare,

Pașii grei și glasu-i aspru

Lung vuiesc prin coridoare...

Toți, înfiorați, aleargă

De porunci să țină seamă,

Umiliți i se închină,

Galbeni, tremurînd de teamă.

Vai de-acei ce-i stau în cale

Cînd sprînceana i se-ncruntă,

În sălbateca-i privire

Sîngeră pedeapsa cruntă...

*

Numai doamna, numai dînsa,

Liniștită îl așteaptă,

Buzele-i subțiri și fine

Nu surîd, nu scot o șoaptă.

Numai ei, cînd îl zărește,

Inima nu i se bate,

Și de-a pururi nu ridică

Genele ei lungi, plecate...

Uneori, sus, la fereastra

Din iatac, stă nemișcată;

Peste munți, peste hotare

Caută îngîndurată...

Uneori încet se urcă

Sus, pe-ntunecata stîncă,

Și, visînd, privește dusă

În prăpastia adîncă...

Tristă-i totdeauna doamna,

Palidă în neagra-i haină...

În castelul dintre codri,

În castelul vechi, e-o taină.

*

Amîndoi stau față-n față-n

Vechea sală strămoșească

— M-ai chemat?... întreabă doamna,

Mîndră, fără să-l privească.

El, c-un scrîșnet de mînie,

Palid prinde biciu-n mînă.

Face-un pas, vrînd s-o lovească

În pornirea lui păgînă...

Brațu-i cade... Întîlnise

Iar privirile-i pierdute

Pironindu-l doar o clipă...

Năbușit, îngînă: — Du-te...

*

Miez de noapte bate straniu,

Răspunzînd din stîncă-n stîncă:

În castelul dintre codri,

În iatac, lumină-i încă.

N-are somn sărmana doamnă,

Negre amintiri o dor:

Inima-i însîngerată

Se-nfioară-n preajma lor...

Ochii ei lucesc mai negri,

Albă-i fața ei ca varul;

Ea desface scrinul antic,

Trage-ncetinel saltarul,

Ce, rostogolind din umbră

Orbitorul lui tezaur

Joacă-n schinteieri sub para

Candelabrului de aur:

Diamante, și rubine,

Și topazuri, și safire

Tremură în mii de ape

Și se bat în strălucire...

Un inel e între pietre,

Un inel pătat de sînge...

Ea-l întoarce, și-l privește...

Și pornește-ncet a plînge,

Iat-o scoborînd în umbră,

Ca o umbră de ușoară,

Scările de marmur albe,

Orice freamăt o-nfioară...

A trecut de pragul porții...

Noaptea-i mută și senină;

Pe prapastie răsare,

După stîncă, luna plină.

Două brațe, sus, pe stîncă,

Albe se înalță-n lună,

Și de-un țipăt lung izbite,

Negurile-adînci răsună...